iubirea

ca o mana calda peste obrazu' rece in dimineata inghetata

ca soapte mii langa urechea adormita pe care bucuria le cere spuse

ca un suras pornit din ochi inlacrimati cand inima isi afla calea 

ca vocea ce impresoara ca o miere topind gheata

ca degetele moi sarutand usor pielea acolo unde lacrima s-a scurs

ca imbratisarea cu care lumea a inceput ...

iubirea ta

tu esti al meu, eu sunt a ta ...

i-o clipa de eternitate plina 

cand buzele-mi se sfarsesc acolo unde ale tale incep

si-n ochii port privirea-ti plina de incantarea mea ...

cand tu ma tii in brate ntregul univers ne canta, 

iar noi dansam calcand pe nori ...

tu esti al meu si eu a ta sunt 
e noapte si noi frematam pamantul 
cu soapte de luna sfintite...

iubesc oamenii

m-am trezit invaluita de oameni, oameni minunati pe care ii stiam si ii stiu in feluri mici si-n feluri mari, ascunzandu-se si amagindu-se, minunandu-se si minunandu-ma de amestecul ce sunt si bucuria ce aduc cu gesturi mici, abia soptite ...cuvinte adunate anume ca sa creioneze ceva, un altceva decat se simte, in clipe mici desenate schiopatat pe o foaie prea mica pentru suflete atat de mari si apoi, secunda aia cand patruns de liniste sopteste -de cand nu am mai stat assa si simt cum pentru ei, acolo pamantu-ntreg sade in loc ...iubesc oamenii, mai ales cand ma infurie cu orgolii si judecati de valoare ...iubesc oamenii cand, fara nici o legatura cu mine, doar minunea de a privi, imi ating corzile si-mi fac inima sa dantuiasa ... cand dincolo de orolii si barbatii justificate in razboaie se strecoara o lacrima sau mici cuvinte soptite la urechea prea mica a bebelusului ce simte doar cu inima ce are inima sa-i spuie ... iubesc oamenii cand lasa de o parte temeri si frici si se avanta orbeste inainte doar pentru un nu stiu ce ... iubesc oamenii cand se tin de programe, legi si norme, cand le e frica, cand sunt ingroziti, cand inima le canta, cand este pace, bucurie si liniste in ei ... iubesc oamenii pentru fascinatia ce continua sa imi produca ori de cate ori as indrazni a spune ca-i cunosc

trecerea

a venit intai ca o constientizare a faptului ca in jurul meu s-a facut un gol... multi oameni dragi mie au ales sa plece - unii prin trecere dincolo, altii prin trecere in alt capitol al vietii lor si nici una din treceri necuprinzandu-ma, au lasat pentru mine si in mine intensitati pe care nu le intelegeam ... ajunsesem chiar sa am lungi discutii cu mine in incercarea de a intelege de ce ii indepartez pe ceilalti, de ce fac gol in jurul meu, de sunt singura - apoi intr-o noapte, am auzit cantecul cucului si din secunda aia am stiut ca sunt altceva decat mintea mea alege sa vada uneori, ca iubirea si gratia divina ma invaluie in fiecare moment daca le ingadui, ele imi ingaduie totul ...

mereu mi-a placut sa fiu singura si desi exista in viata mea oameni dragi, nu am avut relationari extrem de stranse, cu toate astea ori de cate ori cineva alegea altfel decat maine parca ma prelingeam de pe picioare, ramaneam fara aer si ... se aduna neintelegerea ... daca pentru sau na, cu cei trecuti dincolo nu aveam cum sa ma aduc la un conses, pentru ca mi se parea ca era o alegere ferma a universului, in privinta careia nu mi se ceruse parerea, dar mi se cerea sa traiesc cu ea ... in privinta celor care alegeau diferit de mine, am inceput sa manifest neintelegerea, neacceptarea, tristetea, na, toate cele ce prin trecerea dincolo le simtisem oricum, doar nu le lasasem a se manifesta ... pentru ca  in cazul lor vedeam alegerea umana si nu pe cea a universului ...

apoi intr-o zi ... pe cand nu conduceam - cele mai minunate chestii le vad conducand, acolo la jumatatea drumului dintre atentie totala si detasare totala, imbibate din plin in bucurie - am realizat ... de fapt, m-a lovit din plin si in plina fata ca, indiferent unde pleaca si de motivul plecarii, indiferent ca e o trecere dincolo sau o trecere la un alt capitol, e de fapt tot o trecere dincolo, doar mintea mea cauta si gaseste justificari pentru a motiva sau nu trecerea, cand , de fapt, lucrurile sunt foarte simple ... celalalt a ales sa treaca dincolo si indiferent ce inseamna acest dincolo, el nu ma cuprinde, iar ceea ce eu aleg sa pastrez ca amintire, rememorare, proiectie sau alt tip de bagaj si in special, pentru cat timp aleg sa il car dupa sau cu mine, e doar alegerea mea ...

astazi aleg sa le multumesc cu drag tuturor dragilor mei, care au ales trecerea ... stiu ca si eu am avut trecerile mele dincolo prin si din vietile unor oameni dragi, le multumesc si lor pentru caldura, rabdarea si intelegerea ce mi-au acordat-o, ingaduindu-mi sa-mi aflu ritmul propriu ... 

LUMINA SI IUBIREA SA NE INSOTEASCA MEREU >:D<

linistea marii

Soarele se aprinde peste lanurile de grâu ce unduiesc la marginea drumului. Colbul drumului păstrează amintirea pașilor mei. Pelerinajul meu nu este la o cetate sfântă, nu este la o biserică, nu este la o sinagogă sau la un templu fără nume. Eu merg către OM. Pelerinajul meu este către mine, mă caut în ceilalți. E poate ciudat să-ți cauți fericirea întrebându-i pe alții, dar vreau să găsesc omul fericit, să mă învețe și pe mine să fiu la fel ca el.

Iată-l pe omul de la marginea lanului. Trudește la seceriș.

- Om bun, fii milostiv și răspunde-mi la o întrebare…

Omul se oprește, se îndreaptă de mijloc și mă privește lung. Pantalonii ponosiți flutură ușor în vântul amiezii, dezvăluind câteva găuri mici pe care cămașa, prea scurtă, nu reușește să le acopere.

- Întreabă, dacă dorești. Îți voi răspunde, dacă doresc.

Privirea tristă face cât o mie de răspunsuri. Totuși, privind la fața ridată, bronzată puternic, mi-e jenă să renunț, așa că îl întreb:

- Ești fericit?

- Cu soarele care mă bate în cap, cu munca de dimineața până noaptea, cu banii care nu-i am? Cum crezi că sunt fericit? Ești idiot?

- Nu sunt decât… curios. Mulțumesc pentru răspuns.

Îmi iau la revedere și cu traista în spinare îmi văd de drum. După câteva ceasuri zăresc pădurea și un pârâu ce își face loc spălând pietrele cu apa lui cristalină. La marginea pârâului o casă mare, arătoasă își dezvăluie formele impunătoare. Iarba tunsa scurt și formele florilor, închipuite de un grădinar iscusit îmbie la bucurie. Aici voi găsi omul fericit, îmi spun în sinea mea.

- Om bun! Om bun, deschide poarta! Am o întrebare să-ți pun!

- Ce vrei mă? Care îmi tulburi liniștea? Se aude un glas ce se apropie.

- Un drumeț, cu o întrebare. Spun eu, sprijinindu-mă de stâlpul porții.

- Intră!

Deschid poarta și pășesc pe aleea pietruită, privind încântat la grădina minunată. Fără să fiu atent piciorul meu calcă pe iarbă.

- Ce faci omule? Îmi strici grădina?

- Scuze… spun eu și îmi ridic repede piciorul ce deranjase gingașele fire de iarbă.

- Ai idee cât de mult mă chinui cu grădina asta? Tu vii aici să o plângărești? Ai sosit cu distrugerea? Aduci Apocalipsa? Ești mesagerul Iadului?

- Scuze… iartă-ma, nu vreau să deranjez.

- Ba asta faci! Ce vrei?

- Vreau să știu dacă ești fericit. Ai o grădină minunată!

- Cum pot să fiu fericit când văd că animalele îmi dau roată? Cum pot fi fericit atunci când apar cârtițele și îmi distrug grădina? Cum pot fi fericit când praful drumului se așează peste gingașii mei trandafiri? Cum pot fi fericit când nopțile pândesc animalele ce vor să pătrundă la mine în grădină cu unicul lor scop de distrugere. Noapte de noapte stau cu pușca pe umăr. Asta numești tu fericire?

- Este clar, am înțeles necazul tău. Voi pleca acum și te las cu grădina ta…

- Du-te și vezi pe unde calci!

Pașii mă duc departe de omul supărat și a lui grădină. Mă gândesc că nici măcar o grădină minunată nu îți aduce fericirea. Păcat!

Înserarea se apropie repede și eu mă opresc la un han de la marginea drumului. Sunt singurul mușteriu.

Hangiul, cu gesturi exersate de mii de ori îmi pune în față lista de bucate și mă întreabă ce doresc să mănânc înainte de a merge la culcare.

- Îmi doresc o cană cu vin rece, și mâncarea casei, spun eu cu gândul că mâncarea casei trebuie să fie cel mai bun preparat al lui.

- Altceva? Mai doriti si altceva?

- Sa schimbăm două vorbe, dacă ai timp…

- Bineînțeles, spuneți…

- Ești fericit?

- Nu, am o nevastă urâtă și o muncă neplăcută. În fiecare zi trebuie să zâmbesc și să slujesc toanele oricărui dobitoc… Nu mă refer la tine, mă refer la toți ciudații care îmi calcă pragul.

- Și…?

- Și… nimic! Doar sunt sclavul tuturor. Ba mâncarea e prea rece, ba prea caldă, ori e berea proastă, patul tare, sau mai știu și eu ce i se năzare fiecăruia.

Tac, zâmbesc și înghit în sec, pentru asta sunt plătit. Eu m-am făcut pe mine sclav. Asta e pâinea mea de zi de zi. Cum pot fi fericit când trăiesc această nenorocire în fiecare zi?

- Ai dreptate, spun eu întristat.

Dimineața a venit repede și m-a găsit pe drum. Dacă nu am găsit răspunsul, nu am zăbovit mai mult decât era necesar. Acum m-am oprit lângă o casă dărăpănată. Știu că nu voi găsi răspunsul aici, dar văd o droaie de copii în bătătură. Poate tatăl lor este fericit. Poate copii sunt răspunsul la întrebarea mea.

- Ești fericit, gospodare? îl întreb pe omul ce părea a fi tatăl copiilor.

- Cum să fiu fericit? Alerg de dimineața până seara ca să am o bucată de pâine pe masă. Nu sunt trist când rămân nemâncat pentru că totul le-am dat copiilor. Sunt disperat când nu le pot pune nimic pe masă. Crezi că e ușor ca să crești atâția copii când ești așa sărac ca mine?

- De ce ai făcut atâția copii?

- Nu sunt un prost! Dacă ar fi după mine, acum n-aș mai avea atâția, dar, pe vremuri aveam mai mult pământ. A trebuit să-l vând când a fost seceta cea mare. Nu aveam ce mânca.

Dacă tu cauți un om fericit, atunci trebuie să te duci la unul bogat, nu-l căuta acolo unde sărăcia își înfige colții.

Iată, deci, că bănuiala mea se adeverește. Acolo unde este sărăcie nu există fericire, o voi căuta la cei bogați.

Au trecut trei zile de la acestă întâmplare și eu merg în continuare întrebând unde îl pot găsi pe cel mai bogat om din aceste ținuturi. Mi se spune că e regele acestor locuri și locuiește într-un mare palat.

Cu multă trudă reușesc să găsesc palatul măritului rege și mi se permite să vorbesc cu el.

Sălile nenumărate, pline cu tablouri, statui, oglinzi, mi se deschid în fața ochilor. Vitraliile minunate de la ferestre lasă lumina jucăușă a soarelui să mângâie podelele de marmură iar bloțile aurite vrăjesc privirea. Niciodată nu am văzut mai multe opere de artă, mai multă opuleță si bogăție.

Sunt condus în sala tronului unde îl văd pe rege cum își mângâie câinele de vânătoare.

Îngenunchez și mă ridic când mi se permite.

- Străine, am auzit că vii de departe.

- Da, măria-ta!

- Ce cauți?

- Fericirea.

- Și ai găsit-o?

- Nu! Am căutat-o peste tot. Nu am dat de ea.

- Ha, ha!

- Am venit să vă întreb dacă sunteți fericit.

- Nu am cum să fiu fericit! Toată lumea vrea averea și poziția mea. De zeci de ori a trebuit să-mi omor dușmanii care complotau împotriva mea. Eu nu am copii și sunt foarte nefericit. Zi de zi, la fiecare masă mă gândesc că pot fi otrăvit. Nopțile aștept asasinul care a trecut de oamenii mei… Cum pot fi eu fericit?

- Speram și eu că voi găsi fericirea aici.

- Te-ai înșelat, spune regele făcându-mi semn că pot pleca.

Fac câțiva pași și îi aud vocea din spate.

- Dacă găsești fericirea salut-o din partea mea și spune-i să mai treacă și pe aici. Ha… ha..

Nu mai am unde să o caut. Voi lua un vas ce mă va duce direct acasă în portul în care locuiesc. Drumul meu lung pe uscat a fost fără succes.

De șapte zile suntem pe mare și am remarcat un om care șade cât este ziua de lungă privind în zare.

Mă așez lângă el. Nu spun nimic. Caut să văd la ce se uită. Privesc și eu în zare. Nu este nimic deosebit.

- Bună ziua, la ce te uiți?

- Ssst… liniște. spune el cu glas șoptit.

Tac și privesc în continuare. În față e marea, soarele, norii și evident, valurile. Ochii se concentrează asupra orizontului. Să fie oare ceva acolo interesant?

Nu găsesc nimic. Mă uit din nou la el. Are ochii căprui și părul bălai îi flutură în bătaia vântului. Hainele ponosite nu reușesc să inspire milă. Este mândru, are spatele lat și stă ca un rege. Sunt prea multe contraste aici. Un om ce nu se potrivește niciunui șablon. Oare la ce se gândește.

- Vreau să…

Vorbele mi se opresc când simt strânsoarea mâinii lui. Ce pot să fac? Îl voi lăsa în pace. Dau să mă ridic, dar mâna lui mă oprește.

- Stai… îmi spune el.

Să mi se fi părut? A fost glasul lui sau murmurul mării? Oricum, este clar că dorește să rămân.

Stau și aștept. Știu că nu trebuie să-l grăbesc. Încet, încet, liniștea mării mă cuprinde. Muzica și ritmul valurilor mă copleșește. Soarele se apropie de asfințit și își trimite razele magice de lumină printr-un grup de nori.

 

 

Mă pierd în această liniște și simt cum sufletul meu este fericit. Nu mai vreau nimic, tot zbuciumul și toată căutarea mi-au adus aceste clipe minunate. Totul este atât de simplu.

- Acum ai înțeles, îmi spune glasul omului de alături.

- Da.

El se ridică și pleacă. Îmi zâmbește peste umăr.

În mod ciudat, chiar dacă vasul nostru este cât o coajă de nucă, chiar dacă am mai călătorit încă șapte zile, nu l-am mai văzut niciodată.

I-am întrebat și pe ceilalți pasageri.

Nimeni nu își amintea de omul care privea în zare. Nimeni nu îl văzuse, iar căpitanul se jura că nu a avut niciodată un asemenea pasager.

prietenul meu, ingerul

din acceasi serie - a filmelor revazute - pe motiv ca sau ... mai degraba fara nici un motiv, pur si simplu ... cu zambet cald si la fel de multa caldura, cu vorbe cu intelesuri diferite si miros, da, miros magic ... pur si simplu ametind de miros, de privire, de raset ... pur si simplu

if only

uneori e ca o ruleta ruseasca, alteori simplu, delicat, suav...abia atingand cu buricele degetelor varful firelor de par ... un film revazut dupa aproape 3 ani, ca intr-un ciclu complet ... daca prima oara a pornit de la o melodiede care m-am indragostit si a ajuns si la altii, acum a venit prin cineva - mi-ar placea sa stiu de cum, doar ca ... imi place actrita asta, are o delicatete si o miorlaiala atat de proprii mie incat ma mangaie zambetul ei de parc-ar inflori din sufletul meu....aaa cica vorbeam despre cum sa vezi un film a doua oara ...pai sa vedem - initial m-am aricit, cunoscand in mare subiectul, imi spuneam ca nu e un film necesar a fi vizionat de doua ori, apoi mi-am amintit de somebody si de atatea ori cand constatam ca stiam, dar uitasem si poate, nu in ultimul rand, pentru ca aaa ma ispiteste sa ghicesc de cum-ul ... ce nu-mi aminteam? ca Ian a transformat soiul ala de deja vu, in ceva nou si minunat; ca dintr-o persoana neatenta la nimic din afara domeniului sau de activitate s-a transformat pret de o noapte si ceva repetitii, in cineva atent, cald, gata sa-si recunoasca temerile, slabiciunile, interesat de noi mai mult decat de eu ...  ce m-a atins? discursul ei din restaurant ... poate pentru ca exista uneori un atat de special moment in care realizez ca desi primesc ce imi doresc, nu e deloc cum imi doresc si asta, deja anuleaza ce-ul sau poate pentru ca imi doresc atat sa stiu ce si cat si cum, de uit sa adresez intrebarile si asta doare ... ce-mi paru izbitor? daca ar fi ultima zi pe pamnat si raspunsul - le uitasem, complet!! desi m-a bantuit multa, multa vreme cineva cu intrebarea asta ... altceva? uitasem complet de gestul lui de a favoriza partea ei creativa, uitasem complet ca mai e o melodie, bine nu m-am indragostit de ea, dar totusi exista si sant acolea cateva, cateceva pe atat de pe placu-mi incat as mai asculta-o o data ... singurul lucru pe care il retinusem, despre film, fusese ceea ce imi spune succint melodia - cum sa ridici capul si sa-ti intinzi aripile si sa zbori, ingaduindu-ti intai timpul de jelire, pentru ca bagajul de prisos sa ramana pe jos, azvarlit precum pozele ...