Iniţierea Elisabeth Haich

Iniţierea

Elisabeth Haich

Din motive personale, această carte a fost scrisă sub forma unui roman iniţiatic. Cititorul care are ochi de văzut şi urechi de auzit va recunoaşte cu siguranţă în fiecare din cuvintele sale adevărul.

„În acele timpuri, pe pământ trăiau uriaşii, după ce fiii lui Dumnezeu au fost primiţi de fiicele oamenilor, iar acestea le-au dăruit copii: aceştia au fost eroii faimoşi din Antichitate”. Geneza 6/4

Evenimentele descrise în acest roman trebuie situate în Ungaria, la începutul secolului, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Menţionăm că anumite expresii, cum ar fi „a sta ca pe ace”( N.Tr. Menţionăm că în limba română, această expresie este perfect traductibilă. Am păstrat totuşi nota editorul francez, întrucât există posibilitatea să existe alte expresii, intraductibile.) de la pagina xx, intraductibile în limba franceză, au fost păstrate ca atare, pentru a evita orice modificare a contextului sau orice ambiguitate.

Editorul francez

Prefaţă

Religia reprezintă ritmul naţional al poporului indian. Cu fiecare bătaie a inimii sale, indianul se îndreaptă către scopul suprem: realizarea lui Dumnezeu în sine.

Atunci când aude pronunţarea numelui lui Dumnezeu, auzul său fin îi surprinde imediat melodicitatea, şi el rosteşte un imn întru slava Lui. De multe ori, el nu are ce să mănânce, nici măcar un acoperiş deasupra capului – bolta cerească este adeseori singurul său cămin –, dar el îl are pe Dumnezeu în inima lui. El ştie că a intrat şi a ieşit de nenumărate ori din arena vieţii, că de-a lungul miriadelor de naşteri s-a bucurat de tot ceea ce-i putea oferi lumea manifestată, şi că odată ce a recunoscut adevărul potrivit căruia: „Tot ceea ce există pe pământ este trecător”, nimic din această lume nu-l mai poate satisface. Singura dorinţă care i-a mai rămas este să găsească şi să realizeze sursa din care s-a născut întreaga manifestare.

Aşa se explică de ce, încă din fragedă pruncie, el se roagă în acest fel: „Meditez asupra măreţiei Fiinţei care a creat acest univers. Fie ca Ea să-mi ilumineze spiritul”.

Prin splendoarea sa, natura maiestuoasă îi reaminteşte de această Fiinţă şi devine obiectul adoraţiei sale. Scripturile sacre, care respiră suflul Lui, indiferent de religie, îi inspiră respect şi admiraţie, la fel ca şi autorii lor, care L-au descoperit pe El şi care descriu aici calea care duce către El.

Am trăit marea fericire de a sta la picioarele unui suflet iluminat. Elisabeth Haich este maestrul meu, guru-ul meu. Alături de ea, petalele delicate ale sufletului meu au început să se deschidă. De multe ori, un singur cuvânt din partea ei este suficient pentru a-mi deschide ochii, iar o singură privire a ei îmi întăreşte adeseori convingerile. O observaţie făcută cu blândeţe îmi risipeşte pe loc orice îndoială. Fiecare clipă petrecută alături de maestrul meu îmi dăruieşte noi experienţe şi mă ajută să progresez cu paşi mari.

De câte ori nu mi-au alungat cuvintele guru-ului meu stările de descurajare: „Nu trăi numai pentru clipa prezentă, nu te mai lăsa influenţat de lucrurile efemere. Trăieşte în eternitate, dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de lucrurile finite, şi nimic nu te va mai putea influenţa”…

În prezenţa maestrului meu spiritul meu devine liber, căci am învăţat că este greşit să copiez gândurile altuia, oricât de elevat ar fi el. „Nu te mulţumi să mă urmezi pe mine pe calea care conduce către ţel. Alege-ţi singur calea care corespunde cel mai bine aspiraţiilor tale cele mai intime, şi urmeaz-o. Nu accepta nici o afirmaţie pentru simplul motiv că am rostit-o eu. Chiar dacă aceasta reflectă adevărul, acest adevăr nu este adevărul tău, nu reprezintă fructul experienţei tale, şi de aceea, nu-ţi poate aparţine. Realizează adevărul, şi acesta îţi va aparţine. Nu privi viaţa celor care au realizat adevărul altfel decât ca pe o dovadă că adevărul poate fi atins”.

Aceste cuvinte m-au condus la dorinţa irezistibilă de a dobândi o independenţă absolută, şi astfel m-am eliberat treptat de ideea periculoasă că trebuie să aştept în permanenţă un ajutor din exterior. Nu aveam nevoie de un maestru care să mă influenţeze, ci de un maestru care să mă înveţe cum să nu mă las influenţat.

De mulţi ani încoace am privilegiul de a asculta adevărurile cele mai profunde exprimate într-un limbaj simplu, de toate zilele. Nu am auzit niciodată pe cineva care să poată să explice cu mai multă claritate decât Elisabeth Haich revelaţiile biblice şi felul în care pot fi aplicate ele în viaţa noastră cotidiană. Am călătorit mult, dar nici un preot nu a reuşit să-mi elucideze semnificaţia acestor revelaţii, deşi am vorbit cu foarte mulţi dintre ei. De altfel, cine ar putea face acest lucru înainte de „a realiza în el însuşi Împărăţia lui Dumnezeu”? Cine ar putea vorbi despre Cuvântul lui Dumnezeu dacă nu a recunoscut şi nu a trăit în sine realitatea acestor expresii: „Voi sunteţi lumina lumii” şi „Voi sunteţi templele vii ale Sfântului Duh”?

Mii de persoane au participat la conferinţele lui Elisabeth Haich şi au luat parte la grupele ei de meditaţie. De aceea, dorinţa noastră cea mai fierbinte a fost ca această învăţătură a ei să fie cuprinsă într-o carte.

Cu fiecare conferinţă a ei, sufletul nostru însetat de adevăr s-a îmbogăţit rapid. De aceea, bucuria noastră de a şti că aceste cunoştinţe au fost concentrate astăzi într-o carte este imensă.

Această lucrare reprezintă o introducere la marea artă a realizării divinităţii în noi înşine şi a cunoaşterii fiinţei umane, această fiinţă atât de puţin cunoscută. Cei care o vor citi vor descoperi în ea marele adevăr potrivit căruia dezvoltarea de sine conduce la revelarea perfecţiunii din care s-a născut cândva omul. Religia nu este altceva decât activarea principiului divin care aşteaptă să se manifeste în om.

S.R. Yesudian

Introducere

Caut de mult timp. Caut o explicaţie pentru viaţa terestră. Am dorit să ştiu de ce se naşte omul, de ce se transformă copilul în adult, înfruntând atâtea dificultăţi, pentru a se căsători şi a face la rândul lui copii, care se vor transforma şi ei în adulţi, cu tot atâtea dificultăţi, numai pentru a îmbătrâni şi a-şi pierde apoi treptat facultăţile dobândite cu preţul unor eforturi imense, proces care culminează cu moartea! Totul pare un lanţ interminabil, fără început şi fără sfârşit. În permanenţă se nasc copii, care învaţă şi se luptă din greu pentru a-şi dezvolta plenar corpul şi mintea, pentru ca în cele din urmă, după un timp relativ scurt, totul să se termine, iar trupul lor să se transforme întrun îngrăşământ natural pentru pământul în care sunt îngropaţi. Care poate fi semnificaţia acestui nonsens aparent? Să fie singurul scop al acestui proces acela de a da naştere noilor generaţii, de a asigura continuitatea vieţii pe pământ?

Chiar şi cei care nu se preocupă numai de asigurarea unor descendenţi, care lasă în urma lor o operă spirituală, chiar şi ei împărtăşesc acelaşi destin… Şi ei îmbătrânesc, iar în cele din urmă pământul îi primeşte la sânul lui, împreună cu talentele lor cu tot. De ce este necesar ca un Michelangelo, un Leonardo da Vinci, un Giordano Bruno, un Goethe, şi atâţia alţii, să sfârşească prin a fi devoraţi de aceleaşi straturi de pământ care se îngraşă din corpurile acestor titani?

Nu! Este imposibil ca viaţa pe pământ să fie atât de golită de sens! Dincolo de acest ciclu aparent interminabil de naşteri şi de morţi trebuie să existe un sens mai profund, şi oricât de inexplicabilă ar putea părea unei minţi mai confuze, trebuie să existe o raţiune perfect valabilă, dacă este privită dintr-o altă perspectivă!

Dar cum putem descoperi această altă perspectivă a lucrurilor? Cum putem descoperi calea care conduce la această cunoaştere? Cine ne poate indica direcţia, unde poate fi găsită persoana iniţiată care poate descifra misterul, care poate revela adevărul ascuns?

Dintotdeauna au existat pe pământ oameni excepţionali care au vorbit – cu o siguranţă incredibilă – despre secretul vieţii, şi a căror viaţă a stat mărturie cunoaşterii lor, oameni pe care îi numim în mod curent iniţiaţi. Dar de unde şi de la cine au primit aceşti „iniţiaţi” iniţierea lor? Şi pentru ce au fost iniţiaţi ei? Să luăm de pildă exemplul lui Socrate: el a luat cupa cu otravă cu un calm divin, cu zâmbetul pe buze, fără să se teamă de efectul veninului, explicându-le discipolilor cum i se răcesc picioarele, cum avansează răceala morţii, la fel ca un şarpe, către inimă. Conştient de iminenţa morţii, el şi-a luat rămas bun de la discipolii săi fideli şi a închis ochii. Ce cunoaştere absolută trebuie să fi avut el pentru a întâmpina moartea cu o atitudine atât de senină? Din ce sursă s-a inspirat el? La fel şi ceilalţi giganţi care au trăit pe pământ, în diferite epoci, de unde au primit ei cunoaşterea misterului vieţii şi morţii, de unde au primit ei iniţierea lor?

Chiar şi astăzi se mai găsesc pe pământ asemenea „iniţiaţi”, precum şi mijloacele prin care se poate ajunge la o asemenea cunoaştere, la marea şi autentica iniţiere. Viaţa m-a ajutat să înţeleg că Biblia nu este doar o culegere de basme, ci a fost scrisă de iniţiaţi care ne-au transmis – într-un limbaj ocult – adevăruri profunde şi ascunse. Nu întâmplător se spune aici: „Caută şi vei găsi; bate şi ţi se va deschide”.

Personal, am ascultat acest sfat. Am început aşadar să caut pretutindeni. În cărţi, în manuscrisele vechi, la cei care păreau să ştie ceva despre iniţiere. Am stat în permanenţă cu ochii şi urechile treze şi am încercat să descopăr, în cărţile de ieri şi de azi, în învăţătura de altădată şi în cea contemporană, cât mai multe piese ascunse din mozaicul pe care îl reprezintă misterul iniţierii.

Şi am găsit! Mai întâi am găsit doar câteva piese rare, pe ici şi pe colo, urechea mea interioară recunoscând vocea adevărului în cuvintele dintr-o carte sau în cele rostite de o persoană sau alta.

Am continuat să merg în direcţia indicată de această voce misterioasă, care m-a condus mereu mai departe, la fel ca un fir al Ariadnei. Uneori găseam sfaturi excelente date chiar de cineva din oraşul meu; alteori eram nevoită să merg departe, dar numai pentru a constata că învăţăturile primite acolo coincideau perfect cu cele primite acasă.

Am cunoscut astfel oamenii din ce în ce mai înţelepţi, care mi-au explicat din ce în ce mai bine misterul iniţierii şi sensul vieţii. Evident, am cunoscut şi destui ignoranţi care pretindeau că ştiu, dar nu ştiau nimic. Dar eu îmi dădeam imediat seama dacă ceea ce auzeam era „vocea lui Iacob în mâinile lui Esau”. Aceşti bieţi şarlatani care făceau pe „iniţiaţii” se trădau rapid. Ei nu erau în armonie cu sine sau cu viaţa lor. Cum m-ar fi putut învăţa ei marile adevăruri ale vieţii, ale iniţierii? Îmi continuam astfel drumul, continuând să-l caut pe acela care deţinea adevărata cunoaştere, pe acela care era un iniţiat autentic.

Atunci când întâlneam pe cineva care ştia mai multe decât mine, rămâneam alături de el

până când învăţam de la el tot ce ştia. Apoi îmi continuam drumul…

Până în ziua când am întâlnit o femeie bătrână care trăia într-un fel de sihăstrie, înconjurată de adepţi. Cei mai apropiaţi de ea erau doi tineri, un indian şi un occidental, pe care ea îi numea fiii ei. Cât am stat eu la mânăstire, ei au lipsit, fiind plecaţi în lume să-şi îndeplinească misiunea: aceea de a revela învăţătura ei cât mai multor oameni.

Această femeie avea o grandoare ieşită din comun: avea statura unei regine, dar gesturile ei erau simple şi naturale. Ochii ei, de un albastru profund, erau imenşi, iar genele lungi le dădeau o expresie uluitoare. Avea o privire amabilă, înţelegătoare şi surâzătoare, dar atât de pătrunzătoare încât cei pe care îi privea se simţeau expuşi în fiinţa lor cea mai intimă. Era evident că femeia putea vedea prin oameni, citindu-le gândurile şi recunoscând structura psihică a fiecăruia.

Ascultând-o vorbind grupului care o înconjura, prin minte mi-au trecut o serie de întrebări. Ea a zâmbit şi a continuat să vorbească, răspunzându-mi cu exactitate la întrebările pe care nu le formulasem. Alte persoane mi-au spus ulterior că trăiau aceeaşi experienţă. Nu am putut să-i rezist acestei femei, alături de care simţeam că mă îmbogăţesc spiritual. Cu cât stăteam mai mult alături de ea, cu atât mai sublimă mi se părea, cunoştinţele ei depăşind cu mult întreaga mea cunoaştere.

Cu cât trecea timpul, cu atât îmi dădeam seama că o cunosc mai puţin. La fiecare nouă întâlnire părea să manifeste o cu totul altă „personalitate”, astfel încât până la urmă am căpătat convingerea că putea manifesta orice fel de caracter sau de personalitate umană, ceea ce demonstra de fapt că nu avea nici una. Căci a fi „totul” înseamnă de fapt a nu fi „nimic”.

- Mamă, am întrebat-o într-o bună zi, cine eşti tu de fapt?

- De ce mă întrebi? În fond, cine este cineva anume? Nu există decât o singură FIINŢĂ care este, şi orice om, orice animal, orice plantă, orice soare, orice planetă şi orice corp celest nu sunt altceva decât instrumentele prin care se manifestă această unică FIINŢĂ care este. Cu greu mai putem vorbi atunci de cineva. Acelaşi Sine care vorbeşte prin gura mea se exprimă în egală măsură şi prin gura ta, sau prin orice altă fiinţă vie. Singura diferenţă este următoarea: nu toată lumea îşi cunoaşte Sinele, şi de aceea, nu toţi manifestă toate particularizările acestui Sine. Dar cel care Îl cunoaşte perfect îi poate manifesta toate trăsăturile, căci acestea nu reprezintă altceva decât aspecte diferite ale FIINŢEI unice, ale Sinelui unic. Forma mea exterioară, pe care tu o vezi şi pe care o consideri „eul” meu nu reprezintă decât un instrument cu ajutorul căruia Sinele manifestă unul din aspectele sale, şi anume cel care este necesar în momentul respectiv. De aceea, nu mai pierde timpul întrebându-te „cine” sunt eu.

- Mamă, am continuat eu, cum ai învăţat să-ţi cunoşti Sinele atât de perfect încât să-i poţi manifesta toate particularizările? Aş dori să reuşesc şi eu acest lucru. Povesteşte-mi! Care sunt experienţele care au făcut din tine instrumentul unor talente atât de variate ale FIINŢEI unice? Ai fost dintotdeauna pe acest nivel? Te-ai născut cu aceste daruri?

- Născută? „Eu” – născută? Ai asistat vreodată la naşterea unui „Eu”? De fapt, ai văzut vreodată vreun „eu”? „Eul” nu se naşte niciodată. Singurul care se naşte este corpul. Sinele divin şi real este perfect. De aceea, el nu poate evolua. Singur corpul evoluează, pentru a putea manifesta vibraţiile şi frecvenţele din ce în ce mai înalte ale Sinelui. Chiar şi instrumentul cel mai bine adaptat, corpul cel mai perfect, trebuie să respecte această lege. Acest lucru este valabil şi în cazul meu, corpul pe care-l am fiind – de altfel – încă departe de perfecţiune. Totul ţine de etapele pe calea evoluţiei. Crearea unui corp nu reprezintă decât o reacţie dintr-un lanţ de manifestări – aşa cum este cunoscut astăzi acest proces – iar atunci când o acţiune generează reacţii în lanţ, acestea sunt nevoite să treacă la rândul lor prin diferite etape până când reuşesc să-şi încheie ciclul de viaţă. Nici o formă materială nu se poate sustrage acestei legi. În mod evident, dezvoltarea corpului va merge în paralel cu schimbarea nivelului de conştiinţă.

- Altfel spus, şi tu ai trecut prin diferite perioade de evoluţie, nu-i aşa Mamă? Cum a fost, povesteştemi tot ce ai trăit, toate experienţele care te-au condus pe nivelul de conştiinţă actual. Povesteşte-mi totul, te rog!

- De ce ţi-aş povesti totul? Fiecare om trebuie să ajungă la cunoaşterea perfectă de Sine în propria sa manieră. Calea mea nu este calea ta, aşa că tu nu ai putea să o urmezi niciodată. Evenimentele nu sunt importante în sine; singurele lucruri care contează sunt învăţăturile pe care le tragi din ele. De aceea, linişteştete. Vei găsi pe propria ta cale aceleaşi experienţe pe care le-am găsit eu mergând pe calea mea. Căile sunt nenumărate, dar destinaţia este aceeaşi!

- Ai dreptate, Mamă. Îmi dau seama că nu aş putea avansa mergând pe calea ta. Dar dacă aş cunoaşte-o, acest lucru m-ar putea ajuta să înţeleg – la fel ca toţi cei de aici – cum aş putea profita de aceste experienţe ale tale. Nu sunt curioasă să cunosc povestea vieţii tale, ci doresc să aflu cum ai început să înţelegi şi să profiţi de lecţia pe care o ascunde fiecare eveniment în parte. Te rog, Mamă, vorbeşte-mi despre calea pe care ai urmat-o. Ne-am putea îmbogăţi cu toţii atât de mult dacă am cunoaşte atitudinea ta în faţa vieţii, dacă am şti cum ai reacţionat tu în faţa destinului, ajungând să-ţi lărgeşti atât de mult orizontul spiritual. Am învăţa cu toţii atât de multe din povestea ta!

Bătrâna m-a privit lung, apoi mi-a spus:

- Vrei să ştii cum am reacţionat? Şi crezi că acest lucru v-ar putea ajuta, pe tine şi pe ceilalţi? Bine. S-ar putea ca unii dintre voi să profite cu adevărat de cunoaşterea experienţelor care mi-au deschis ochii, puţin câte puţin, asupra legilor secrete ale vieţii şi asupra relaţiilor care leagă între ele destinele anumitor persoane. Revino mâine. Vă voi povesti ţie şi câtorva persoane ale căror ochi sunt deschişi asupra aspectelor esenţiale ale vieţii, experienţele care m-au ajutat să ajung la iluminare. Vă voi relata care a fost „iniţierea” mea.

A doua zi, m-am prezentat împreună cu câţiva dintre discipolii ei cei mai apropiaţi, iar bătrâna şi-a început povestea.

Aşa s-a născut această carte.

Trezirea

O durere bruscă mi-a traversat tot corpul, ca şi cum aş fi fost lovită de fulger; o clipă mai târziu m-am trezit la pământ.

Sunt în pericol! Ajutor! Dar nu aş dori să fiu ajutată de acest adult care stă lângă mine, înspăimântat, şi care se pregăteşte să mă examineze. Nu, nu pe el îl doresc. Ţin la el, dar în acest moment de pericol, prezenţa lui mă indispune.

M-am grăbit spre camera în care am petrecut noaptea şi în care am fost cazaţi de această femeie ciudată, dar frumoasă. Ştiam că numai ea va putea să mă înţeleagă şi să mă ajute. Mă simţeam întotdeauna bine în prezenţa ei. Îmi plăcea parfumul care o înconjura, şi alături de ea mă simţeam într-o perfectă siguranţă. Acum, înspăimântată, m-am îndreptat către ea, căutându-i ajutorul. Văitându-mă, i-am arătat mâna care îmi atârna jalnic şi care refuza să mă asculte.

Frumoasa femeie mi-a privit mâna, şi-a pus repede halatul în care lucra şi a strigat:

- Robert! Robert! Vino repede!

O poartă s-a deschis şi în cameră a intrat un om pe care îl ştiam mai mult din vedere. L-am privit cu atenţie pentru prima dată. Avea o statură înaltă, cu o faţă parcă sculptată în fildeş, cu părul, barba şi mustaţa negre ca şi abanosul, la fel cum îi erau şi ochii. Din fiinţa lui se degaja o asemenea forţă, o asemenea vigoare, încât în prezenţa lui toţi ceilalţi păreau mai mici, parcă incapabili să se apropie de el. A aruncat o privire scurtă braţului meu dezmembrat, după care a spus:

- Un medic, Stefi, cheamă repede un medic!

Unchiul Stefi a plecat imediat şi bărbatul cel puternic m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit:

- După ce Grete şi cu mine ne-am spus noapte bună, unchiul Stefi m-a luat în cârcă şi m-a dus către cameră. În timp ce coboram, am simţit cum alunec, şi pentru a mă împiedica să cad, unchiul Stefi m-a strâns tare de mână. Acesta a fost momentul în care m-a săgetat durerea. Am încercat apoi să-mi folosesc mâna dreaptă, dar în zadar.

- Înţeleg, a spus bărbatul, ţi-ai scrântit mâna. E neplăcut, căci trebuie să plec şi nu pot aştepta venirea medicului. Telegrafiaţi-mi imediat ce aflaţi diagnosticul acestuia. Voi sta toată noaptea ca pe ace.

După care ne-a îmbrăţişat şi a plecat. Surprinsă, am privit-o pe frumoasa femeie, pe care o numeam cu toţii Mama.

Până atunci strigasem din toate puterile mele, profund dezamăgită de faptul că adulţii nu puteau să mă ajute în nici un fel. Aceştia nu puteau opri durerea care mă tortura din ce în ce mai tare şi nu îmi puteau pune mâna la locul ei. Atunci când l-am auzit însă pe bărbatul cel puternic că va sta toată noaptea ca pe ace, teama şi uimirea mea au devenit atât de mari încât am uitat să mai plâng. Am întrebat-o pe Mama:

- De ce trebuie să stea toată noaptea pe ace?

La început surprinsă, Mama a început apoi să râdă şi mi-a răspuns:

- Pentru că Tata îşi face griji pentru mâna ta.

Ce răspuns lipsit de sensibilitate! Aceste cuvinte nu-mi explicau nimic. Bărbatul cel puternic, cu părul şi cu barba negre – pe care îl numeam cu toţii Tata – spusese că va sta ca pe ace, iar acum Mama îşi bătea joc de mine. De ce? În fond, nu făcusem decât să repet ce spusese Tata. Tata îşi făcea griji şi urma să stea pe ace – oare ce puteau să însemne toate acestea? Oare o să-l înţepe? Mama, care cosea adeseori, mi-a spus că un ac poate fi foarte periculos, căci poate să înţepe foarte rău. De aceea, acul nu trebuie folosit decât pentru cusut! Era din nou una din poveştile ciudate ale adulţilor, care pretindeau că din cauza mâinii mele care mă durea, Tata urma să stea toată noaptea pe ace, care nu trebuie folosite decât pentru cusut! Ştiam deja că adulţii spun şi fac tot felul de lucruri ridicole, dar acesta depăşea toate limitele! Doream să ştiu mai multe, dar nu am putut lămuri misterul acelor, căci a intrat unchiul Stefi, însoţit de un doctor.

Doctorul era înalt, impresionant şi amabil; m-a privit de parcă ne cunoşteam de mult. M-a ridicat de jos şi m-am trezit că sunt privată de protecţia maternă, lucru care m-a umplut de teamă. În plus, mişcarea lui a făcut ca durerea să mă săgeteze din nou. De aceea, am început iarăşi să urlu, strigând cât mă ţinea gura. Medicul m-a aşezat pe masă – mi-am văzut picioarele micuţe atârnând undeva, în jos – după care a râs şi a spus: „Ce urâtă e fetiţa când plânge!”

Am rămas şocată! Auzi ce spusese, că eram urâtă când plângeam… Dar de unde ştia? Până atunci fusesem convinsă că cei din jur pot vedea totul, mai puţin pe mine! Toate celelalte creaturi, adulţii, bucătăreasa, Grete, canarul, jucăriile mele, pe scurt, tot ce era în jurul meu era vizibil, inclusiv mâinile mele, burta mea, picioarele mele, dar îmi era întotdeauna imposibil să mă văd pe mine, motiv pentru care crezusem că nimeni nu mă vede. Într-un fel sau altul, eul meu era acolo, dar totuşi nu era, se afla undeva, dar era invizibil; eu una nu „mă” putusem vedea niciodată şi nu credeam că este posibil ca acest „eu” să poată fi văzut de cineva. Cum putea atunci acest adult să-mi vadă disperarea, durerea, lacrimile, deci pe „mine”? Ei bine, dacă putea într-adevăr să mă vadă în această stare, înspăimântată şi îndurerată, atunci nu era de mirare că i se păream „urâtă”! Surpriza mea a fost atât de mare încât m-am oprit din plâns şi l-am privit pe doctor cu toată atenţia.

Adulţii au început să râdă şi Mama a spus: „Ce vanitoasă este fetiţa aceasta! Ea preferă să-şi reprime chiar şi durerea numai ca să nu pară urâtă!”

Nu era decât o nouă remarcă lipsită de sensibilitate, specifică adulţilor. Oare ce însemna „vanitoasă”? Şi cum puteam fi vanitoasă de vreme ce nici măcar nu ştiam ce înseamnă acest lucru? Mai mult, cum puteam să le „apar” într-un fel sau altul, câtă vreme până atunci mă considerasem invizibilă? Convingerea mea profundă fusese că eu eram aceea care vedea, care privea; eu sunt cea care vede totul şi eu sunt undeva unde nu sunt vizibilă. Toate aceste contradicţii se roteau în mintea mea şi eram pe punctul de a pune alte întrebări, când doctorul mi-a luat mâna şi m-a tras atât de tare de ea încât îmi venea să urlu de durere. Acest nebun o să-mi smulgă mâna, m-am gândit. Dar el m-a tras din nou de sărmana mea mână, atât de greu încercată, care – dintr-un motiv sau altul – era atât de legată de mine, de vreme ce mă făcea să sufăr din nou. Cert este că tot trăgându-mă, mâna a revenit la locul ei firesc…

„Gata, a spus doctorul, încheietura se va mai umfla un pic, aşa că o să punem mânuţa pe o pernă, după care, foarte curând, o să uităm toată povestea”.

Adulţii au continuat apoi să vorbească de vanitatea mea, adică despre subiectul care, chiar şi în timp ce doctorul îmi punea mâna la loc, mă împiedicase să plâng. Mama părea extrem de afectată, lucru care m-a întristat. Mi-am dat seama că femeia cea frumoasă, pe care o iubeam atât de mult, nu mă înţelegea. Chiar dacă medicul putea să mă vadă, era limpede că rămâneam invizibilă în ochii Mamei. Şi totuşi, din ea emana o iubire atât de mare, încât mai târziu, când m-am trezit pe pat, cu mâna aşezată pe o perniţă, am fost fericită să-i văd faţa delicată aplecându-se asupra mea şi zâmbindu-mi ca să mă încurajeze. Bunătatea şi căldura emanau din toată fiinţa ei, iar în prezenţa ei nu mă simţeam niciodată singură sau abandonată. Ştiam că puteam conta pe ea şi că – cel puţin până la un anumit punct – ea ar fi răspuns oricărei chemări din partea mea. Aveam o încredere totală în ea. În curând am adormit. Dimineaţa, când m-am trezit, am constatat că mâna mea redevenise instrumentul ascultător, prietena credincioasă care mai târziu avea să-mi aducă atâta bucurie, şi care deocamdată mă ajutase să ies din starea mea de inconştienţă.

Pe de altă parte, doctorul s-a înşelat, căci eu nu am uitat niciodată această întâmplare, care, prin forţa unor ciudate asocieri mentale, a rămas inseparabilă de prima trezire pe care am cunoscut-o în această viaţă, de primul meu pas către starea de conştienţă. Începând din acel moment, conştiinţa mea – atenţia mea – a rămas alertă. De atunci am continuat să observ cu cea mai mare atenţie şi cu o concentrare din ce în ce mai susţinută tot ceea ce se petrece în interiorul şi în exteriorul meu. Tot începând cu acel moment am ştiut că trăiesc într-un cămin al cărui stăpân de necontestat era bărbatul cel puternic, pe care Mama îl numea Robert, dar căruia noi trebuia să-i spunem Tata. Tot ce era în casa noastră depindea de el. Mama îi aparţinea trup şi suflet.

Autoritatea lui se extindea asupra noastră, şi după cum aveam să observ mai târziu, şi asupra a mii de alte persoane, la fel ca un cort sau ca un înveliş protector.

Toţi cei care se aflau sub puterea de influenţă a lui Tata se bucurau de ajutorul său, de securitate şi de prosperitate.

Dimineaţa Tata nu era acasă, aşa că puteam rămâne cu Mama, pe care o însoţeam pretutindeni, chiar şi în bucătărie. Atunci când lucra la broderia ei, aveam permisiunea să mă aşez lângă ea şi să cos într-un colţ al şervetului tot ceea ce doream, folosindu-mă de tot felul de fire colorate. La amiază Tata se întorcea acasă, şi după ce mâncam, eu trebuia să mă retrag împreună cu Grete în camera noastră, lucru care nu-mi convenea deloc. Grete era şi ea un copil din casa noastră, la fel ca şi mine, şi din câte auzisem, era mai mare decât mine cu trei ani. La momentul accidentului cu mâna, ea avea patru ani şi jumătate, iar eu un an şi jumătate.

În vara care a urmat ne-am petrecut vacanţa într-un sat din apropierea unei mari întinderi de apă. Locuiam într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare, lângă care se afla o fermă frumoasă. Grete şi cu mine aveam permisiunea să alergăm cu picioarele goale, să ne ducem împreună cu o femeie cu faţa închisă la culoare şi cu multe riduri până în grajd să vedem o vacă, un viţel şi un mare număr de iepuri cu ochii roşii. Totul mi se părea fascinant. În grădină se aflau flori galbene la fel de înalte ca şi copacii şi care se întorceau întotdeauna în direcţia în care se afla soarele. Aceste flori mă încântau foarte tare. Din când în când Tata stătea cu noi, şi toată lumea spunea că atunci era „duminică”. Când nu „era duminică” stăteam singure cu Mama, iar eu puteam să rămân lângă ea toată ziua. În fiecare zi ne duceam pe malul lacului şi ne bălăceam cu cea mai mare plăcere prin apă.

Într-o zi, Mama a spus: „Mâine este duminică, dar vom avea o mare bucurie, căci Tata soseşte deja astăzi”. Personal, nu consideram aceasta o veste bună, pentru că Tata nu mă interesa prea mult şi ştiam că atunci când este de faţă, Mama nu mai era disponibilă decât pentru el, iar eu trebuia să mă plimb cu Grete şi cu Sophie, fata ţărăncii cu faţa ridată.

Seara, pe când îl aşteptam pe Tata, i-am auzit pe vecini spunându-i Mamei că „trenul a deraiat”, ceea ce explica întârzierea lui. Lui Mama i s-a făcut foarte frică. A chemat-o pe Sophie, ia dat dispoziţie să se ocupe de mine, să nu mă scape nici o clipă din ochi, după care a alergat la gară. Grete a avut voie să o însoţească deoarece era „mai în vârstă” şi putea alerga mai repede decât mine. Am rămas aşadar cu Sophie.

A venit noaptea, şi a fost prima oară când am avut permisiunea să stau atât de târziu în grădină. Eram foarte încântată, dar nu-mi puteam împiedica un sentiment de nesiguranţă care se strecura în mine: eram obişnuită să văd totul la lumina zilei, iar acum totul devenea atât de vag… Ştiam că sunt înconjurată de copaci, dar abia dacă mai reuşeam să-i disting. Plopii fremătau misterios. Procesul de observare a acestui fenomen nou s-a oprit brusc, căci mi s-a întâmplat ceva îngrozitor: Sophie m-a luat în braţe şi m-a dus până aproape de barieră, unde din umbră a ieşit o siluetă înspăimântătoare! Semăna cu un om care avea un mănunchi de pene pe cap; ochii îi străluceau în întuneric ca nişte tăciuni aprinşi, la fel ca şi nasturii de la haină. Pe umăr purta un obiect despre care am intuit că era foarte periculos. Mai târziu am învăţat că obiectul se numea „armă”. Creatura era îngrozitoare, şi tot ce mai puteam spera era că Sophie o să reuşească să mă salveze. Dar spre surpriza mea neţărmurită, Sophie a făcut ceva complet lipsit de sensibilitate, lucru cu care mă obişnuisem deja din partea adulţilor sau a celor mai mari. În loc să fugă, ea s-a apropiat de barieră şi i-a permis chiar îngrozitoarei creaturi să-i murmure ceva la ureche cu o voce cavernoasă, după care acesta a luat-o în braţe şi a strâns-o la piept. Cum mă aflam eu însămi în braţele lui Sophie, m-am trezit sufocată la pieptul lui, lucru care mi-a displăcut foarte tare. Dar toate acestea nu erau de ajuns! Creatura avea pe faţă o mustaţă enormă, ale cărei „braţe” semănau cu nişte coarne orientate în jos. A strâns-o şi mai tare pe Sophie, şi i-a făcut ceva ca şi cum ar fi vrut s-o muşte. Eram convinsă că de data aceasta Sophie va fi revoltată de lipsa lui de maniere şi că vom putea pleca în sfârşit. Ei bine, nici vorbă! Cu braţul rămas liber, ea i-a înconjurat gâtul îngrozitoarei creaturi, iar când aceasta a vrut s-o muşte – sau să o mănânce – Sophie nu şi-a întors faţa, ci dimpotrivă, i-a pus la dispoziţie buzele ei, după care a urmat ceva uluitor, ca şi cum cei doi s-ar fi mâncat între ei. Iar eu eram prinsă între ei şi de-abia puteam să respir.

Am încercat din toate puterile mele să mă menţin la distanţă de oribila apariţie şi să-mi păstrez nasul eliberat astfel încât să pot respira. Prezenţa creaturii mi se părea de nesuportat, la fel ca şi mirosul său, care era îngrozitor. Cei doi nu se preocupau însă deloc de mine, şi mă simţeam atât de puternic strânsă între ei încât îi puteam simţi bătăile inimii bărbatului. Ei nu păreau să-şi dorească altceva decât să pătrundă unul în gura celuilalt. Of, adulţii ăştia! Cât de prosteşte se comportă! Îi observam pe cei doi şi nu o puteam recunoaşte pe blânda şi delicata Sophie. Se transformase dintr-o dată într-o străină care nu mai auzea nici măcar scâncetele mele. Apoi, la fel de brusc cum a apărut, silueta de coşmar a dispărut înapoi în beznă. O clipă mai târziu, am auzit vocile reconfortante ale Mamei şi Tatălui. Curând, le-am văzut şi feţele fericite. Toţi vecinii au sărit să-l întrebe pe Tata cum a deraiat trenul. Cât despre Sophie, aceasta s-a comportat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu a pomenit un cuvânt despre oribila creatură care o strânsese atât de puternic la piept. Stătea liniştită, cu o expresie blândă de inocenţă pe faţă. Iată încă o surpriză pentru mine! Dar nu am avut timp să mă gândesc prea mult timp la ea, căci Tata adusese de la oraş bomboane şi eram extrem de curioasă să ştiu dacă voi primi acelaşi tip de bomboane ca şi Grete! Curiozitatea mea a fost satisfăcută: am primit aceleaşi tipuri de bomboane! La fel ca întotdeauna, Mama mi-a stricat toată plăcerea: când am vrut să-mi bag dintr-o dată toate bomboanele în gură, ea mi le-a luat, lăsându-mi numai una, după care mi-a promis că îmi va da câte una în fiecare zi, după masă. Abia aştept să fiu mare şi să-mi pot umple gura cu atâtea bomboane câte doresc! Deocamdată se pare că nu am altă soluţie decât să cedez şi să mă duc la culcare. Când Mama m-a pus în pat, am întrebat-o (înainte de rugăciune, căci după nu-mi mai era permis să vorbesc):

- Mami, cine poartă pe cap un mănunchi de pene, pe umăr ceva ciudat şi are nasturi care strălucesc şi noaptea la fel ca ziua, şi, o, Mami, care miroase atât de urât!?

Mama m-a privit cu uimire, după care mi-a răspuns:

- Jandarmii.

- Mami, am întrebat-o eu în continuare, jandarmii mănâncă oameni? De fapt, doream să aflu dacă dorise într-adevăr să o mănânce pe Sophie sau dacă încercase altceva, şi ce anume?

- Nu, nu, mi-a răspuns Mama, râzând. Ei îi protejează pe oamenii buni, aşa că nu trebuie să îţi fie teamă. Nu a dorit să te mănânce!

Am vrut să-i explic că nu era vorba de mine, ci de Sophie, dar Mama m-a îmbrăţişat, m-a învelit cu pătura şi mi-a spus:

- Acum dormi, mă aşteaptă Tata.

Am rămas singură cu gândurile mele, fără să pot să adorm multă vreme, întrebându-mă oare ce dorise jandarmul de la Sophie şi de ce s-a lăsat ea astfel strânsă la pieptul lui, deşi eu mă aflam în braţele ei şi era evident că îmi făceau un rău. Ce sens puteau avea toate acestea? La fel ca în cazul tuturor lucrurilor pe care nu le înţelegeam, şi acest incident mă deranja, dar în cele din urmă am adormit. Când m-am trezit, soarele strălucea cu putere pe cer. Mi-am primit bomboana şi am plecat la lac ca să ne scăldăm. Pe drum ne-am întâlnit cu jandarmul. La lumina zilei nu mai părea deloc îngrozitor, ci dimpotrivă, părea un adult simpatic. L-a salutat amical pe Tata. Ce n-am reuşit să înţeleg a fost de ce se face că nu m-ar fi întâlnit niciodată în viaţă; în fond, nu ar fi trebuit să uite ce s-a întâmplat cu o seară înainte! Din păcate, îmi era încă prea frică de imensa sa mustaţă, aşa că nu am îndrăznit să întreb nimic.

Vara respectivă mi-a lăsat şi o altă amintire care m-a marcat profund. Într-o după-masă – Tata era de faţă, iar ţăranii îmbrăcaţi frumos stăteau şi ei în faţa caselor lor, aşa că ştiam că este duminică – am auzit sunând clopotele. Nu sunau ca de obicei, ci parcă nu ar fi dorit să se oprească niciodată. Sunau… sunau… punând capăt liniştii de duminică. Am văzut apoi un cortegiu dezordonat care trecea prin faţa casei noastre. Tata şi fiii ţărăncii s-au dus şi ei, înarmaţi cu găleţi.

Mama şi alte câteva femei au rămas cu noi, iar femeile repetau fără încetare aceleaşi cuvinte: „Tată Ceresc, nu ne părăsi”. Mama era şi ea foarte serioasă şi ne-a spus: „Haideţi să ne rugăm pentru ca Tata să se întoarcă în siguranţă acasă”.

Am întrebat unde a plecat Tata şi de ce. Mama ne-a explicat că în sat a izbucnit un foc, iar Tata s-a dus să ajute la stingerea lui. Ne-am rugat, dar eu eram curioasă să aflu ce însemna „un foc în sat”. O doamnă a spus că „limbile flăcărilor” pot fi văzute din grădină. Am vrut să merg să văd şi eu, dar Mama mi-a interzis acest lucru. În schimb, lui Grete i-a dat voie să se ducă, însoţită de fiul băcanului, lucru care m-a umplut de amărăciune. De ce lui Grete i se dădea întotdeauna voie să facă lucruri care mie îmi erau interzise? Numai pentru era mai în vârstă decât mine cu trei ani? Dacă focul era atât de periculos, era la fel de periculos pentru ea ca şi pentru mine, chiar dacă „era cu trei ani mai în vârstă decât mine”! Of, dacă n-ar fi fost aceşti trei ani! De câte ori voi mai fi nevoită să aud de ei? Mie nu îmi era niciodată permis ceea ce ei îi era, şi totuşi refuzam să accept dominarea ei!

Seara târziu, oamenii s-au întors unul câte unul, obosiţi, epuizaţi, povestind cum Tata salvase mai multe case, cum înfruntase pericolul pentru a intra în casele în flăcări şi pentru a scoate de acolo copii şi animale, cum dirijase operaţiunile şi cum toată lumea îl ascultase. Ideile sale geniale şi curajul său eroic i-au stimulat pe toţi ceilalţi salvatori, astfel încât şi-au unit cu toţii forţele şi au făcut adevărate minuni, până când în sfârşit incendiul a fost stins. Când Tata s-a întors, împreună cu fiul băcanului, Mama era radioasă. Ea s-a aruncat în braţele lui Tata şi i-a spus:

- Dragă Robert, eşti extraordinar. În absolut tot ce faci eşti extraordinar!

Tata i-a zâmbit în tăcere. Era plin de transpiraţie, aşa că s-a retras să se spele.

Mie mi se părea normal ca Tata să fie atât de extraordinar. Pentru mine, conceptul de  Tată însemna „marele stăpân”, cel care se află deasupra tuturor şi care face întotdeauna ceea ce vrea. El este cel care face legea, deci este normal ca el să fie perfect. Altminteri nu ar mai fi „marele stăpân”. Tata nu mă interesa încă suficient de mult la acea vreme, dar îmi dădea un sentiment de siguranţă totală. Altfel, nu aveam nici un fel de probleme cu el, aşa că nu-mi băteam prea mult capul în ceea ce îl priveşte. Singurul lucru pe care l-am remarcat, atunci când ne plimbam împreună, Tata, Mama, Grete şi cu mine, era că atunci când traversam strada el mă lua de mână, caz în care am observat de fiecare dată că mâna sa avea o putere surprinzătoare, iar unghiile sale erau întotdeauna imaculate. De aceea, mi s-a părut absolut normal când s-a dus să se spele de transpiraţie.

Vara a trecut şi noi ne-am întors acasă. Într-o bună zi, când Mama mă pregătea pentru plimbare, mi-am dat seama că mă înveleşte într-o haină groasă şi îmi pune pe cap o căciulă de blană. Am simţit furnicături pe piele, şi mi s-a spus că acela era „frigul”. Nasul şi picioarele mele nu prea apreciau acest „frig”. Din cer cădeau însă fulgi albi, iar în vitrine apăruseră figuri de moşi cu barba albă şi îmbrăcaţi în roşu. A urmat apoi o altă perioadă, în care ne-am întors la hainele uşoare şi la pălăriile din paie. Totul înflorise, iar noi ne-am putut juca cu mingea şi cu cercurile prin parcul public.

Această perioadă ar fi putut fi pentru mine una extrem de fericită dacă Mama nu mi-ar fi făcut uneori viaţa amară, tăindu-mi din când în când unghiile, lucru care mă înspăimânta teribil. Pielea de sub unghiile mele era atât de sensibilă încât după ce mi le tăia, fiecare atingere, chiar şi mângâierea aerului, mi se părea o tortură. Urlam atunci şi stăteam cu degetele răşchirate, evitând orice fel de contact. Nu era chiar o durere adevărată, ci mai degrabă o senzaţie insuportabilă. Prima oară Mama nu a ştiu ce să facă; era convinsă că m-a tăiat din greşeală şi a vrut să-mi inspecteze degetele. Dar eu am urlat cât mă ţineau bojocii, aşa că, speriată, a chemat medicul de familie. Acesta i-a explicat că nervii mei erau hipersensibili, lucru destul de rar întâlnit. A sfătuit-o ca după fiecare tăiere a unghiilor să mă ţină cu mâinile în apă caldă şi să mă lase să mă joc în ea câteva momente. Într-adevăr, această tehnică a ameliorat întrucâtva lucrurile, dar mi-au trebuit ani întregi până când pielea mea a putut suporta acel supliciu.

Draga şi buna mea mamă! Cu câtă incredibilă înţelegere încerca întotdeauna să depăşească problemele pe care i le-a cauzat această sensibilitate ieşită din comun pe care o aveam! Dacă nu ar fi fost ea să îmi oblojească cu iubirea ei nervii întinşi la maximum, aş fi fost moartă de mult. Fără ajutorul ei nu aş fi putut creşte, nu mi-aş fi păstrat niciodată sănătatea şi nu mi-aş fi putut dezvolta în mod conştient, deşi lent, forţa de rezistenţă care să mă ajute să cresc. Cuibul perfect pe care mi l-aţi oferit voi, Tată generos şi Mamă care ai sacrificat totul pentru noi, mi-a permis să devin peste ani o fiinţă utilă. Voi m-aţi ajutat să îmi controlez sensibilitatea prin dezvoltarea conştientă a propriilor forţe. La vremea respectivă nu eram decât un copil care habar nu avea de această sensibilitate exagerată a sa. Observam totul şi doream să cunosc totul. Dar în ceea ce priveşte sănătatea respectam întotdeauna nepreţuitele sfaturi ale mamei mele. Mamă scumpă, încrederea mea în tine nu cunoştea limite…

Leul şi lumina

Şi astfel s-au succedat mai multe ierni şi mai multe veri. Într-o zi, mi s-a spus că am împlinit patru ani. Grete mergea deja la şcoală, iar eu ascultam cu cea mai mare atenţie când citea cu mândrie alfabetul. Când nu era acasă, o băteam la cap pe bunica, mama lui tata, care locuia de o vreme la noi, ca să-mi citească poveşti, căci eram curioasă să aflu ce se va mai întâmpla. Doream întotdeauna să ştiu ce se întâmplă cu oamenii. Curiozitatea mea asupra vieţii mă ardea pur şi simplu! Era atât de minunat să te gândeşti la tot ceea ce se putea petrece! Dar preferatele mele erau poveştile!

Mătuşa Adi, una din surorile lui mama, venea deseori pe la noi şi era întotdeauna gata să-mi satisfacă dorinţa. Avea o faţă blândă şi visătoare, iar gesturile ei delicate semănau cu acelea ale unei pisici. Privirea ochilor săi căprui era caldă şi din ea emana o lumină pe care nu o posedă decât cei care sunt animaţi de iubire. Eu respiram cu nesaţ acest parfum delicat pe care atât de puţini oameni îl posedă. Ori de câte ori sosea mătuşa Adi, ne repezeam amândouă fericite la ea şi o ajutam să-şi scoată mantaua, strigându-i: „Mătuşă Adi, povesteşte-ne!” Iar ea ne povestea întotdeauna cele mai frumoase poveşti cu zâne, fără să obosească niciodată. Poveştile erau întotdeauna noi, cele mai interesante pe care le-am citit sau pe care le-am auzit vreodată. Când eram bolnavă, mătuşa Adi venea şi începea să-mi spună poveştile ei, iar eu uitam de boală. Nici nu îndrăznea să se oprească, căci săream amândouă pe ea cu întrebări de genul: „Şi apoi? Şi mai departe? Ce s-a mai întâmplat?” până când reîncepea să povestească. Atunci când mătuşa Adi se întorcea acasă, la cealaltă bunică a mea, cea care cânta atât de bine la pian, eu rămâneam cu Grete şi o priveam cum citeşte în cartea ei cu poveşti. Nu este de mirare că îmi doream atât de mult să învăţ să citesc. Evident, poveştile din cărţile pentru copii nu erau la fel de frumoase ca cele ale mătuşii Adi, dar oricum erau poveşti, iar eu doream să le cunosc. De aceea, am început să studiez mai îndeaproape cărţile lui Grete. Mă uitam îndelung la diferitele litere şi visam că ştiu să citesc. Dar nu înţelegeam ce înseamnă aceste desene minuscule.

Odată, am visat din nou visul care se repetase de mai multe ori în nopţile precedente şi care mă tulburase atât de mult încât toată familia era la curent cu el: se făcea că fug cu toată viteza cu un leu pe urmele mele, gata să mă prindă şi să mă mănânce. Alergam disperată, la capătul puterilor, către o căsuţă aflată la marginea drumului. În faţa porţii deschise se afla o femeie, care îşi întindea braţele către mine. Ştiam că dacă ajung la ea voi fi salvată, iar leul nu va mai avea nici o putere asupra mea. Dar animalul era foarte aproape de mine, atât de aproape încât îi simţeam răsuflarea caldă în ceafa mea… colţii săi mă atingeau deja. Cu energia disperării, am făcut un ultim salt înainte, am simţit nişte braţe care mă prind şi am strigat: „Mamă!”, apoi, epuizată, am căzut în braţele sale. Eram salvată, leul a dispărut, iar eu m-am trezit înspăimântată, cu inima bătându-mi nebuneşte.

Fără nici o secundă de ezitare, am sărit din pat, mi-am pus pătura pe umeri şi am alergat în dormitorul părinţilor mei. Aruncându-mă în pat, lângă mama, am simţit parfumul ei binecuvântat, calmul şi pacea care mă învăluiau ca o apă caldă! Mama m-a luat în braţele sale şi m-a întrebat:

- Ai visat din nou leul acela îngrozitor?

- Da! Şi alături de ea inima mi s-a calmat, iar eu am adormit fără să-mi mai fac probleme.

Dimineaţa m-am trezit în patul lui mama, care era deja sculată. Pe pat rămăsese însă cămaşa ei de noapte, iar eu mi-am băgat nasul în ea, ca să-i mai simt odată parfumul liniştitor. Tata stătea şi el pe pat, citind ziarul. M-am gândit că probabil era duminică. Mama a intrat în cameră şi a vorbit ceva cu tata, care a pus ziarul jos, lângă mine. L-am luat şi m-am uitat la litere, la toate aceste forme şi linii negre, pline de mister, de pe foaia albă de hârtie. Care putea fi semnificaţia lor?

- Tată, spune-mi ce înseamnă aceste litere?

- Uite, acesta este un A, acesta un N, acesta un U, iarăşi un N, apoi un Ţ, un U, un R şi un I.

- Şi astea?

- Un P, un U, un B, un L, un I, un C, un I, un T, un A, un R şi un E.

Tot uitându-mă la litere, dintr-o dată prin faţa ochilor mei s-a rupt voalul şi lumina a pătruns în mintea mea… Ce lumină!!! Literele s-au deschis în faţa înţelegerii mele. Tulburată la culme şi cu o bucurie fără egal, am citit.

- Tată, tată, asta înseamnă „anunţuri publicitare”, nu-i aşa?

Uimită la culme, Mama m-a strâns la piept şi mi-a spus:

- Bine, dar tu ştii să citeşti!

Tata m-a felicitat la fel cum ar fi făcut cu un adult, lucru care m-a făcut să mă simt puţin stânjenită. Grete a intrat şi ea în cameră, bucuroasă că ştiu să citesc. În curând, toată casa vorbea despre acest subiect. Era limpede că trebuia să afle şi mătuşa Adi, care urma să vină la noi la masă. Da, ştiam să citesc! Literele nu mai reprezentau un secret pentru mine, puteam să le pătrund. Ştiam să citesc!

Acesta a fost pentru mine începutul unei noi ere. De atunci, am citit tot ce mi-a căzut sub ochi. Doream să cunosc, să aflu, să învăţ! Citeam tot ce era lizibil. Cărţi de poveşti, reviste pentru copii, manualele lui Grete, calendare, ziarele de pe biroul lui tata, o carte pe care i-a adus-o un bărbat servitoarei noastre şi de unde am aflat mai multe despre „săruturi, iubire şi întâlniri secrete”, iar mai târziu despre „crime, ucideri şi cadavre”. Când i-am cerut lui mama mai multe explicaţii legate de aceste lucruri greu de înţeles şi înspăimântătoare, ea mi-a smuls cartea din mână şi m-a întrebat: „Pentru numele lui Dumnezeu, de unde ai cartea aceasta?” După care a fugit la bucătărie şi i-a interzis servitoarei să-mi mai dea asemenea lecturi. Ce păcat! Nici până astăzi nu am aflat ce s-a întâmplat cu frumoasa contesă care a fost răpită de bărbatul în negru şi dusă departe pe un cal în galop…

Am retrăit din nou aceeaşi experienţă tristă: ori de câte ori îmi apărea ceva care mă fascina, acest lucru o indispunea pe mama. În curând, am căpătat convingerea că este mai bine să nu le pomenesc adulţilor despre lucrurile cele mai interesante din viaţa mea, căci totul se termina întotdeauna prost. Singurele excepţii se refereau la servitorii de sex masculin, cărora le puteam pune întrebări. Simţeam că sunt într-un fel în puterea mea, iar dacă îmi dădeau informaţiile dorite, nu-i spuneau niciodată mamei, căci ar fi fost primii care s-o păţească. 

Părinţii mei nu sunt „părinţii mei”

Trebuie să fi avut cinci ani când într-o zi, în timpul mesei de prânz, tata a vorbit de „director”. Ca de obicei, eram extrem de interesată de ceea ce vorbeau adulţii, aşa că am întrebat:

- Tată, ce este un director?

- Un director este cel care conduce un birou. Toţi ceilalţi angajaţi trebuie să facă ceea ce spune el. El este cel care conduce întregul birou.

- Dar tu, tată, cred că nu trebuie să-l asculţi! Nu are cum să fie mai presus decât tine!

- Ba da, mi-a răspuns tata. Eu nu sunt încă director, aşa că trebuie să fac şi eu ce mi se spune. După care tata mi-a explicat ce făcea un director, un şef.

Nu putem crede! Să existe un director care să-i fie superior tatei? Cum era posibil? Până atunci, convingerea mea deplină fusese aceea că însuşi cuvântul „tată” însemna pentru toată lumea „marele stăpân al tuturor”. El era cel care conduce ţara, dispunând de toate comorile imperiului; cuvintele sale reprezentau legea, şi nimeni nu ar fi îndrăznit să i se opună. Nu exista decât o singură fiinţă căreia tata îi cerea din când în când sfatul, cu Care discuta uneori despre treburile ţării, El, dar nu era acelaşi lucru! „El” nu era cu adevărat o fiinţă umană. Tata era deasupra tuturor. Cum de era posibil atunci ca un director să-i fie superior?

Poate pentru prima oară în viaţa mea, l-am privit pe tata cu cea mai mare atenţie. În timp ce îl observam şi îl studiam în fel şi chip, mi-a trecut subit prin minte faptul că deşi îl iubeam sincer, acest om nu era de fapt „tatăl meu”.

Conştiinţa mea s-a trezit dintr-o dată în acest mediu, iar eu am acceptat situaţia: mă aflam aici, frumoasa femeie blondă era mama mea, iar bărbatul cel puternic era tatăl meu. Da, aici era tatăl, dar nu tatăl meu! În lumea din care provenisem nu era tatăl meu, ci numai în locul în care mă aflam temporar! În realitate, îmi era la fel de străin ca şi frumoasa femeie. Nu făcusem altceva decât să mă obişnuiesc treptat cu ei. Erau în mod evident oameni fermecători care mă iubeau, pentru care eram importantă şi pe care îi îndrăgisem sincer, dar nu erau tatăl meu şi mama mea. Singură obişnuinţa mă făcuse să-i numesc astfel. Până atunci nu mă gândisem niciodată în mod serios la această problemă. Am luat lucrurile aşa cum au apărut, căci mă simţeam bine alături de aceşti oameni. Îmi dădeau un sentiment de siguranţă, îmi apreciau prezenţa şi considerau că tot ce fac eu este adorabil. Atunci, de ce să nu mă simt bine în compania lor? Se întâmpla chiar ca uneori să mă pot juca cu Grete, care binevoia să uite de diferenţa de vârstă dintre noi, de „cei trei ani cu care era mai în vârstă decât mine”. Da, totul mergea bine. Unchiul Stefi venea deseori pe la noi, cânta la pian şi îmi arăta tot felul de lucruri fascinante. Făcea special pentru mine baloane de săpun, fabrica tot felul de obiecte, iar într-o zi mi-a adus mai multe acuarele şi o pensulă. Puteam să pictez flori minunate şi multicolore într-un caiet care era numai al meu! În sfârşit, aveam şi eu ceva pe care nu mai trebuia să-l împart cu Grete! Mătuşa Adi, cu poveştile ei amuzante şi cu basmele cu zâne, era adorabilă. Bunica – mama lui Mama – mă iubea nespus, era atât de bună, atât de fină, şi îmi zâmbea cu atâta dragoste. Ori de câte ori se aşeza la pian era o sărbătoare. Muzica ei divină mă încânta la culme şi aş fi putut să o ascult ore în şir. În această privinţă, Mama şi cu mine eram la unison: iubeam amândouă muzica mai presus de orice. Cealaltă bunică era şi ea o femeie foarte interesantă. Îmi povestea adeseori despre călătorii prin ţări îndepărtate şi mă ducea de multe ori la muzeul naţional, unde găseam atâtea lucruri fascinante: fluturi mari, care fuseseră aduşi din alte ţări de pe glob – dar pe care îi cunoşteam, totuşi, atât de bine – şi animale uriaşe, împăiate, care mă înspăimântau foarte tare, deşi bunica mă liniştea de fiecare dată.

Ori de câte ori se vorbea în familia mea despre „talentele şi darurile” mele eram foarte încântată, deşi pentru mine acestea erau cât se poate de naturale. Când am împlinit patru ani, Mama mi-a arătat cum pot croşeta cu un ac curbat. În cel mai scurt timp i-am confecţionat o rochiţă păpuşii mele, care stătea întotdeauna aşezată la locul ei, căci eu nu ştiam ce să fac cu ea. Era lipsită de viaţă, iar eu nu eram atrasă de lucrurile moarte. Rochiţa făcută de mine s-a dovedit însă o adevărată revelaţie pentru familia mea, stârnind o senzaţie care m-a lăsat cu gura căscată. Dacă mama făcea dantele atât de fine şi de frumoase, de ce i se părea oare ciudat faptul că ştiu şi eu să croşetez? Picturile mele stârneau un entuziasm comparabil, astfel încât tata mi-a dăruit o puşculiţă în formă de porcuşor, în care băga o monedă de fiecare dată când pictam o floare frumoasă. Totul mi se părea minunat…

Şi apoi a venit acea surpriză cumplită: tata avea un superior!

Acela a fost momentul în care am devenit plenar conştientă de faptul că mă aflam aici, în acest mediu pe care îl numeam aici, „acasă”, deşi în realitate nu eram aici, acasă… Adevăratul meu cămin nu era aici. Aceasta era convingerea mea profundă.

Dacă aş fi avut la vremea respectivă cunoştinţele psihologice pe care le am astăzi, aş fi încercat cu siguranţă să aflu imediat de unde putea avea un copil ca mine asemenea idei. Mai precis, eram un copil care simţea totul într-o manieră directă şi care era convins că fusese smuls cu violenţă dintr-un alt cămin. Nu mai ştiam însă de unde veneam, căci între timp uitasem totul. Cine ar fi putut să-mi dea explicaţii despre acest subiect? Singure cele două fiinţe care mă numeau copilul lor. Dar la asemenea întrebări aş fi primit cu siguranţă răspunsuri incomprehensibile, care s-ar fi încheiat fără nici o îndoială cu refrenul obişnuit: „Aşteaptă să fii mare!” Of, cât uram aceste cuvinte! De ce trebuia să pierd atâta timp până când voi fi mare, rătăcind în toată această perioadă în necunoscut, în obscuritate? Doream să ştiu totul acum, dintr-o dată!

Am desfăcut astfel firul în patru până seara, iar când m-am dus la culcare, mama s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat: „De ce eşti atât de cuminte şi nu te joci cu păpuşa? Te-ai plimbat prin toată casa şi ai meditat. Ce te supără, spune-mi mie. Poţi să mă întrebi orice doreşti, ştii bine!”

În acest moment o iubeam din toată inima şi aveam o încredere deplină în ea. Era atât de blândă, de bună şi de frumoasă. Îmi repeta adeseori că îmi va lua oricând partea, orice aş face; puteam deci să am o încredere deplină în ea. Şi iată, acum eram atât de apropiate una de cealaltă încât am crezut că pot să-i spun orice. Am luat-o aşadar de gât şi am întrebat-o:

- Mami, de unde m-aţi luat pe mine, de unde am venit eu la voi?

În ochii ei s-a aprins un licăr de surpriză, chiar puţină teamă, dar mi-a surâs cu blândeţe şi mi-a spus:

- Există o mare foarte mare în care înoată toţi copiii mici. Atunci când doi adulţi se iubesc şi se roagă lui Dumnezeu să le trimită un copil, Dumnezeu îi cere servitorului său barza de pescuit copiii mici şi îl pescuieşte pe cel destinat celor doi oameni mari, pe care li-l trimite. Barza îl pescuieşte pe copil şi îl duce în cioc până la femeia respectivă, aşezându-l lângă ea. Şi uite aşa, copilul îşi primeşte părinţii săi „tereştri” şi devine el însuşi un copil terestru.

La început am ascultat cu multă atenţie, dar mi-am dat seama rapid că mama îmi povesteşte o „poveste”, la fel ca mătuşa Adi cu poveştile ei cu zâne. Nu, nu era adevărat! Mama nu dorea să-mi spună adevărul: cum şi unde m-au găsit ea şi tata. Eram dezamăgită, am privit-o cu insistenţă, dar ea mi-a spus să recit rugăciunea împreună cu ea, mi-a urat noapte bună şi apoi a plecat. Am rămas astfel singură.

De atunci, convingerea mea nu a făcut altceva decât să se întărească: tata şi mama nu erau adevăraţii mei părinţi, la fel cum această ţară nu era adevărata mea patrie. Eram conştientă de faptul că mama nu mă cunoaşte, că ea nu mă vede. Pentru ea nu eram altceva decât o străină, aşa că toate fiinţele din jurul meu mi-au devenit la rândul lor străine. Nu ne înţelegeam deloc unii pe alţii.

Atunci când îi vorbeam mamei despre anumite subiecte foarte clare pentru mine, ea rămânea atât de uimită, încât alerga la tata pentru a-i comunica ce lucruri deosebite spusesem. Şi tata se minuna la rândul său. Îmi dădeam seama că aceste lucruri erau noi pentru ei, că nu le cunoşteau. Le repetau rudelor noastre, şi toată lumea râdea de mine. „Ce copil ciudat”, auzeam spunându-se mereu în jurul meu. Mie nu mi se părea deloc că sunt ciudată; ceilalţi mi se părea ciudaţi. Puţin câte puţin, am început să mă simt străină printre aceste fiinţe pe care totuşi le iubeam. Tot ce mă înconjura a început să mi se pară mărunt, fad, plictisitor. Profund ancorată în subconştientul meu, aveam convingerea că numai „El” mă putea înţelege perfect şi mi-aş fi dorit să pot sta în camere mult mai spaţioase, să fiu complet liberă, să trăiesc într-un mediu cu fiinţe care să-mi semene.

Acest sentiment de a fi o străină singuratică nu m-a mai părăsit niciodată de atunci; dimpotrivă, am devenit din ce în ce mai conştientă de el pe măsură ce au trecut anii. Degeaba încercam să stabilesc un contact cu cineva. Mama îmi vorbea de iubirea fraternă şi îmi spunea: „E bine să ai o soră cu care să poţi vorbi despre orice şi în care să ai o încredere deplină”. De aceea, am încercat să stabilesc o relaţie mai intimă cu Grete. Dar şi ea mi-a înşelat încrederea, tratându-mă de sus, de la înălţimea „celor trei ani cu care era mai în vârstă decât mine”. Ori de câte ori îi spuneam un secret, se repezea să i-l transmită mamei. Eforturile mele fraterne nu au găsit aşadar nici o rezonanţă în ea. De aceea, am renunţat să mă mai deschid în faţa ei şi am continuat să trăim una lângă cealaltă ca două fiinţe care locuiesc în lumi diferite şi care nu se întâlnesc decât cu totul întâmplător. Toţi îmi erau străini… străini… toţi.

Timpul trecea repede. Am împlinit şase ani şi într-o zi, mama m-a dus la şcoală. Am întâlnit acolo tot felul de copii, dar sentimentul că sunt singură printre ei s-a accentuat. Cel puţin în familia mea toţi mă iubeau, şi eu îi iubeam pe ei. Iubirea domnea pretutindeni, restul venea de la sine. Dar copiii de la şcoală îmi erau complet străini. Se înţelegeau foarte bine între ei, dar pe mine mă considerau un fel de copil dintr-o specie diferită, rătăcit printre ei. Îi uimeam la fel de mult cum mă uimeau ei pe mine. Îşi băteau joc de mine şi lucrul acesta mă rănea profund. Vorbeau tot timpul despre ceea ce aveau şi îşi arătau reciproc bogăţiile – pene, creioane şi gume – fiecare încercând să fie mai presus decât ceilalţi. Toate acestea mi se păreau ridicole şi plictisitoare. Pe mine mă interesau mai degrabă cărţile, poveştile, muzica şi muzeele. Când auzeau asemenea lucruri, copiii rămâneau cu gura căscată şi îmi puneau tot felul de întrebări ciudate. Ei se jucau cu păpuşile, cu mingea, cu cercuri, în timp ce eu aveam o prismă care forma culori minunate, cu un magnet pe care mi-l dăduse unchiul Tony, celălalt frate al mamei. Mi se părea atât de misterios! Magnetul atrăgea întotdeauna acele mamei, care se magnetizau apoi şi ele. Mama trebuia să îndepărteze cu forţa boldurile, care erau atrase de acele magnetizate. Da, eu doream să cunosc forţa care se ascundea în magnetul respectiv. Până la urmă m-am gândit că poate că magnetul iubea acele la fel de mult cum ne iubea mama pe noi, iar eu săream la gâtul mamei la fel cum săreau boldurile pe magnet. Totul mi se părea extraordinar de interesant! Dar ceilalţi copii râdeau de mine. Eram singură, singură…

În iarna care a urmat am luat lecţii de pian. Atunci când cântam, aveam impresia că în muzică se ascund tot felul de figuri, asemănătoare cu cele pe care le fabrica din carton unchiul Tony şi pe care el le numea „figuri geometrice”. De pildă, cântam o piesă din care mi se părea că ies tot felul de cuburi. Apoi cântam o alta, care avea colţuri ascuţite din care ieşeau mici bule sferice. Când mă plimbam prin parc cu mama, admiram întotdeauna fântâna arteziană, în mijlocul căreia erau zâne şi gnomi care dansau, săreau şi se învârteau. Mi-am dat seama pe loc că dansul apei din bazin era tot un fel de muzică. Singura diferenţă era că nu auzeam această muzică cu urechile, ci o vedeam. Ştiam însă că era vorba de muzică. Era atât de evident pentru mine! Dacă le spuneam aşa ceva, copiii de la şcoală îşi băteau însă joc de mine şi spuneau că sunt „proastă”. Nu înţelegeam de ce. Prima dată când am auzit alţi copii cântând la pian, la şcoala de muzică, am rămas blocată. Cum? Nu-şi dădeau seama că răneau figurile geometrice ale muzicii? Profesoara le spunea: „Vezi că nu respecţi măsura”… Era ca şi cum inima lor ar fi bătut aritmic. Oare nu auzeau cât de „fals” cântau? Vai! Aceste note false mi se păreau insuportabile.

Eu aş fi plâns dacă le-aş fi produs, iar ei nici măcar nu păreau să le remarce!! Îi priveam cu curiozitate pe aceşti copii: oare nu aveau urechi? Cum era posibil? Însemna oare că nu toţi copiii erau la fel ca mine? Până atunci crezusem că toţi copiii, la fel ca şi toţi oamenii mari, vedeau şi înţelegeau lucrurile la fel ca mine… Treptat, m-am convins că majoritatea copiilor şi adulţilor au ochi şi urechi diferite de ale mele, şi aşa se explica de ce mă considerau toţi un fel de animal de la circ.

Şi astfel, am rămas singură, din ce în ce mai singură.

Un răsărit de soare este complet diferit!

Când a venit primăvara, eram foarte palidă. Îmi era tot mai dificil să mănânc: refuzam chiar şi cele mai delicioase feluri de mâncare, hrana nu mă mai interesa deloc, iar mama făcea eforturi din ce în ce mai mari să mă convingă să mănânc. Dar dacă nu puteam? Supa îmi distrăgea atenţia, căci vedeam ochii din grăsime care pluteau deasupra ei şi încercam să fac din ei un cerc mare. Uneam mai întâi doi ochi, adăugam apoi un al treilea, şi tot aşa, până când obţineam o suprafaţă unită. Părinţii mei nu păreau însă să guste la fel de mult ca şi mine acest joc. Tata mă trimitea de multe ori de la masă, căci nu făceam altceva decât să mă joc, refuzam să-l ascult şi nu acceptam morcovii şi spanacul. Când şi-a dat seama că pedeapsa nu mă afectează în nici un fel – întrucât preferam de departe să stau singură în camera mea şi să citesc – tata a cerut părerea unui medic, care i-a recomandat să petrecem vara pe malul mării. După ce şcoala s-a încheiat, am plecat aşadar cu toţii la mare.        

Am călătorit noaptea. Mama a pregătit cu ajutorul câtorva pături nişte aşternuturi confortabile pentru copii. Am adormit, dar mediul străin în care mă aflam m-a făcut să mă trezesc înainte de ivirea zorilor. Tata şi cu Grete mai dormeau încă. În schimb, mama se trezise. I-am cerut permisiunea să mă aşez la fereastră. Auzisem de multe ori vorbindu-se de frumuseţea răsăritului de soare, aşa că doream să profit de ocazie ca să trăiesc personal acest moment.

Afară era încă întuneric. Am ridicat puţin perdeaua şi am privit. Soarele nu apăruse încă, dar cerul se colora din ce în ce mai mult… se lumina… în pofida unei culori cenuşii care mai persista încă. Obiectele începeau să devină distincte în peisajul pe care îl străbătea trenul: casele, ţăranii de pe câmp, caii şi vacile, copacii, şi celelalte lucruri… dar soarele tot nu apărea! Cum era posibil să se lumineze fără soare? Am rămas foarte uimită, dar chiar aşa se petreceau lucrurile! Abia când s-a luminat complet de ziuă a răsărit în sfârşit şi soarele, pe un superb cer roşu, aşa cum visasem dintotdeauna să văd. Dar culoarea era încă palidă, complet diferită de ceea ce auzisem. Ce decepţie! Nu era un adevărat răsărit de soare!

Toată lumea din compartiment se trezise, şi tata m-a întrebat: „Ţi-a plăcut răsăritul de soare? E prima oară când vezi aşa ceva, nu-i aşa că este minunat?”, după care mi-a zâmbit.

Dezamăgită şi arţăgoasă, i-am răspuns: „Nu, tată, nu a fost deloc frumos! Un adevărat răsărit de soare nu arată aşa! A fost plictisitor şi a durat prea mult. Soarele a apărut prea târziu şi a stricat totul, căci totul era deja luminat când a apărut el. Nu, nu a fost deloc frumos! Un răsărit de soare este ceva cu totul diferit! Cu totul diferit!” Prost dispusă, am rămas apoi cu privirea aţintită în gol.

La fel ca întotdeauna, tata m-a ascultat cu răbdare şi cu atenţie. Am văzut trecând prin frumoşii săi ochi negri un licăr de interes, de amuzament uşor ironic – ca de obicei! – şi de blândeţe.

- Ce spui tu? Răsăritul soarelui trebuie să fie diferit? Nu eşti mulţumită de răsăritul soarelui? Este uimitor că o mică sirenă ca tine nu este satisfăcută de fenomenele naturii şi doreşte să-i impună soarelui felul în care trebuie să răsară! Şi în fond, de unde ştii tu că lucrurile trebuie să fie diferite, de vreme ce este pentru prima oară când vezi aşa ceva? Ei?

L-am privit şi i-am răspuns:

- Nu ştiu de unde ştiu toate acestea, nici când am mai trăit un răsărit de soare, dar ştiu cu siguranţă că acesta este ceva diferit. Soarele trebuie să răsară pe un cer întunecat şi totul trebuie să se lumineze instantaneu, nu să fie ceva plictisitor, cenuşiu şi fad, ci de un roşu splendid, purpuriu, luminos, tot cerul şi întregul pământ trebuie să fie inundate de această culoare purpurie. Fenomenul trebuie să fie mult, mult mai frumos, mai surprinzător, mai sublim. Ştiu… îmi aduc aminte.

- Aha, îţi aduci aminte, mi-a răspuns tata surâzând ironic. Ai într-adevăr o imaginaţie vie.

După care şi-a luat ceaşca de cafea pe care i-o întindea mama şi a adăugat:

- Mă întristează faptul că răsăritul soarelui nu a avut şansa să-ţi placă. Şi totuşi, este o vreme splendidă şi mi-e greu să-mi imaginez un spectacol mai frumos, mai colorat. Din păcate, nu pot să te ajut cu nimic. Sunt complet neputincios în această privinţă!

Nu i-am răspuns. Eram indignată, nu numai din cauza decepţiei provocate de răsăritul de soare, ci şi din cauza faptului că tata spusese că „am o imaginaţie foarte vie”, deşi eu ştiam perfect că era vorba de o amintire. Da, îmi aminteam foarte bine! Imaginaţia era cu totul altceva. Dacă inventez ceva în mintea mea, acest lucru este imaginaţie. Dar răsăritul soarelui, cel adevărat, pe acela nu mi l-am imaginat! El trăia în mine, era gravat în memoria mea mai puternic decât ziua de ieri, cu toate evenimentele sale. Eram foarte supărată, ca de fiecare dată când îmi era imposibil să demonstrez ceva care îmi era foarte clar. Indispoziţia mea a durat până când toată lumea s-a repezit pe coridor, iar tata a strigat: „Marea, copii, veniţi să vedeţi marea!”

Am alergat cu toţii la fereastră. Şi acolo, încă departe, am văzut marea. O, această mare pe care o adoram!

Eram extrem de tulburată şi de fericită, căci ştiam foarte bine că cunoşteam marea, căci nu era pentru prima oară când o vedeam. Totul era atât de natural pentru mine încât nici măcar nu mă minunam de ceea ce vedeam. Mută de fericire, priveam şi îmi ascultam inima cântând: „Mare iubită, o, mare, veşnic aceeaşi, tu, care înţelegi întotdeauna totul, care simţi totul, care supravieţuieşti tuturor furtunilor. Mare, prietena mea, care m-ai ascultat de atâtea ori, care mi-ai înţeles suferinţele, durerea, bucuriile, şi ai ştiut să mă consolezi şi să mă înalţi, cu înţelepciunea ta infinită, deasupra limitelor mele umane! Tu eşti aici, mi-ai apărut din nou, neschimbată, iar eu îmi pot scufunda din nou privirea în profunzimile tale, ascultându-ţi valurile care îmi povestesc despre eternitate…”.

Tata m-a bătut pe umăr şi m-a întrebat:

- Cum ţi se pare marea? Eşti satisfăcută, sau ar trebui să fie şi ea diferită?

- Nu, tată, marea este exact aşa cum ar trebui să fie. Dar malul? De ce trebuie să existe un mal peste tot? Marea trebuie să fie infinită. Nu ar trebui să existe deloc maluri.

- Da, e adevărat, ai să-ţi dai seama când o să ajungem. Deocamdată suntem într-un golf şi de aceea ţi se pare că marea este înconjurată din toate părţile. Când vom ajunge însă acolo jos, o să ţi se pară că marea te înconjoară de pretutindeni. O să vezi că marea este nesfârşită şi că nu are maluri cât poţi vedea cu ochii.

M-am liniştit. Eram entuziasmată, şi sora mea părea la fel. Curând, am găsit un teren de joacă perfect, iar când, mai târziu, am început să culegem amândouă scoici, am devenit cele mai bune prietene din lume.

Sejurul în această staţiune balneară a fost unul dintre cele mai fericite. Tata era relaxat, şi acest lucru se răsfrângea asupra noastră, a tuturor. La rândul ei, mama strălucea, căci îşi putea petrece întreaga zi alături de tata.

Într-o zi, am intrat într-o biserică micuţă, înconjurată de o grădină de chiparoşi înfloriţi. Mama a îngenuncheat şi s-a rugat multă vreme, cu fervoare. Tata a rămas alături de ea, în picioare, cu o mină serioasă. Grete a îngenuncheat şi s-a rugat şi ea. Aş fi dorit şi eu să mă reculeg, dar nu am reuşit. De aceea, nici nu am îngenuncheat, căci nu simţeam nevoia. Nu doream să îmi plec genunchii în faţa unor forme vizibile! De ce să îngenunchez numai pentru alţii fac acest lucru? Nu. Mai bine nu! Sau poate numai pentru că sunt încă o fetiţă mică? Nu! Dumnezeu nu are nevoie de aşa ceva; Dumnezeu vede imediat cine este sincer şi corect. Aşadar, nu am îngenuncheat, ci am rămas în picioare, observând oamenii…

A trecut un timp; mă plictiseam deja, când tata a atins umărul lui mama, care s-a ridicat şi am putut ieşi afară. Soarele scălda totul în razele sale. Am început să sar şi să alerg de colo-colo, simţindu-mă mult mai aproape de Dumnezeu în bătaia razelor de soare decât în biserica friguroasă!

Seara, când mama a venit să recite împreună cu mine rugăciunea, am întrebat-o:

- Mamă, de ce te-ai rugat cu atâta fervoare la biserică?

- M-am rugat lui Dumnezeu ca să ne trimită un frăţior, dacă este voia Lui să ne trimită încă un copil.

Am rămas mută. Un frăţior? Oare ne-am fi putut împrieteni? Ar fi fost drăguţ! Am înţeles acum fervoarea mamei. Să te rogi pentru un copil… da, totul avea sens!

În iarna care a urmat, m-am trezit într-o noapte în urma zgomotelor bizare care se auzeau din dormitorul părinţilor mei: erau ţipetele unui nou-născut. O clipă mai târziu a apărut tata, care ne-a întrebat:

- Sunteţi treze?

- Da, tată.

- Am o veste bună să vă dau! Dumnezeu v-a trimis un frăţior!

Ah! Era ceva atât de interesant încât am dorit să-l văd imediat pe noul frăţior. Dar tata m-a rugat să am răbdare până a doua zi dimineaţă. Tata se comporta ciudat, zâmbea blând, cu tandreţe, vorbea în şoaptă, cu o anumită solemnitate. Nu am îndrăznit să insist.

A sosit în sfârşit şi dimineaţa. Bunica dinspre mama m-a îmbrăcat şi apoi ne-am îndreptat împreună către dormitorul părinţilor mei. Mama era întinsă pe pat, cu un copilaş în braţe. L-am observat cu toată atenţia şi am remarcat părul negru şi moale care îi atârna după urechi, ca şi cum ar fi fost o maimuţă. Întrucât tocmai mă spălasem, am căpătat permisiunea să-i ating mânuţa. Toată lumea se uita la mine, cu un aer atât de solemn şi de grav…

Eram acum o familie cu trei copii, dar eu eram mai singură ca niciodată.

Vreau să plec

La vremea respectivă, am făcut cunoştinţă cu sora tatălui meu: mătuşa Raphaela, care trăia într-un alt oraş, împreună cu soţul ei, unchiul Ferdinand. Cei doi au venit să-l vadă pe noul-născut. Am rămas foarte impresionată de această femeie extrem de frumoasă, cu o alură regală. Era la fel de înaltă ca şi tata şi semăna cu o zeiţă grecească, cu faţa ei de o frumuseţe clasică, nobilă, imperturbabilă, înconjurată de un păr ca abanosul. Avea aceiaşi ochi negri şi arzători ca şi tata. Mişcările sale erau maiestuoase, pline de demnitate, dar şi de căldură. Era un adevărat simbol al frumuseţii şi al distincţiei. Am îndrăgit-o de cum am văzut-o. Ea mi-a răspuns cu aceeaşi căldură, luându-mă cu ea ori de câte ori se ducea la cumpărături. Soţul ei era un bărbat puternic şi înţelept. Ne-am înţeles perfect imediat ce ne-am cunoscut. De aceea, am rămas foarte încântată să aflu că vom petrece vara într-o staţiune de munte, situată foarte aproape de locul în care locuiau unchiul Ferdinand şi mătuşa Raphaela.

Vara a fost magnifică. Am primit de multe ori permisiunea să îi însoţesc pe unchiul Ferdinand şi pe mătuşa Raphaela în excursiile lor pe munte. Cât de frumoase erau pădurile şi poienele! Ce minunat era să ajungi în vârful muntelui şi să îmbrăţişezi cu privirea întreaga regiune care se întindea la picioarele tale, oraşul şi satele cu căsuţele lor minuscule! Da, aici eram cu adevărat fericită! Dar atunci când mă întorceam în sânul familiei, această fericire dispărea. Grete era extrem de diferită de mine, jocurile ei nu semănau deloc cu ale mele, iar mama îşi consacra tot timpul frăţiorului meu. Nu mai broda împreună cu mine, nu mai avea timp să-mi răspundă la nesfârşitele mele întrebări. Sentimentul de solitudine a devenit atât de acut încât treptat m-am detaşat de toată lumea şi am început să nu mai iau parte la activităţile familiale. Din perspectiva mamei, eram pur şi simplu neascultătoare.

Într-o seară, când trebuia să ne ducem la culcare, mama m-a certat: mă întorsesem prea târziu din grădină şi nu doream să mă duc să mă culc. Am tăcut din gură, dar mama a continuat să mă certe, acuzându-mă că sunt un copil neascultător. M-am înfuriat:

- Văd că nimeni nu mă mai iubeşte în această casă. De aceea, cel mai bine este să plec de aici.

Supărată, mama mi-a răspuns:

- Foarte bine, pleacă unde vrei!

Am ieşit din casă alergând, am traversat grădina, am intrat în pădure şi m-am afundat în întunericul nopţii. Cu o zi înainte, tata, unchiul Ferdinand şi cu mine fuseserăm pe munte, unde am descoperit o grotă mare, numită „peştera hoţilor”. Acolo doream să-mi petrec noaptea, ca să reflectez asupra noilor mele acţiuni. Fiind noapte, nu am reuşit să văd însă cărarea. De aceea, mi-am croit drum printre crengi şi tufişuri, îndreptându-mă în linie dreaptă către peşteră. La un moment dat, am auzit vocea mamei mele, care mă striga. M-am oprit pentru o clipă, după care mi-am reluat alergarea. Mama m-a strigat de mai multe ori, după care am auzit-o alergând în spatele meu, ghidată de zgomotele pe care le făceam printre crengi. M-a prins, m-a scuturat cu putere de umeri şi, iritată, mi-a spus:

- Nu ţi-e frică de câini? Eşti complet nebună?

Nu i-am răspuns nimic. Câinii mă lăsau indiferentă, şi de altfel ştiam foarte bine să mă apăr. Tot ce doream era să plec! Să-mi regăsesc adevăratul cămin, acolo unde mă simţeam acasă, departe de aceşti străini, de acest mediu în care nimeni nu mă înţelegea. Erau plini de bunătate şi de iubire, nu îmi doreau decât binele, dar îmi erau complet străini, erau diferiţi de mine şi de oamenii din canton, unde mă simţeam cu adevărat acasă.

Ne-am întors fără să scoatem un cuvânt şi mă aşteptam să fiu pedepsită. Spre marea mea surpriză, tata şi mama au tăcut. Singur tata m-a privit pe jumătate curios, pe jumătate amuzat.

Singura pedeapsă pe care am primit-o a fost aceea că după ce m-a aşezat în pat, mama a ieşit din cameră fără să-mi ureze noapte bună.

A doua zi părinţii mei au acţionat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-am dat totuşi seama că mama era înspăimântată de îndrăzneala mea şi că tata îmi respecta curajul. Incidentul mă făcuse să cresc în ochii lor. Cât despre mine, eu una nu mă simţeam nici îndrăzneaţă, nici curajoasă.

Eram cea care eram, pur şi simplu.

Grete, mereu ascultătoare, graţioasă şi bine crescută, m-a considerat un fel de criminală şi a plecat ochii în faţa mea. Personal, o dispreţuiam din toată inima pentru comportamentul ei laş şi supus!

În iarna următoare am fost retrasă de la şcoală, căci eram foarte palidă şi nu mă mai puteam scula din pat decât cu multă dificultate. De aceea, în casă a fost adus un suplinitor, cu scopul de a-mi împuia capul cu tot felul de prostii care mă plictiseau nespus. Geografie! De ce să învăţ ceva despre nişte ţări pe care nu le cunoşteam? Dacă voi dori să le cunosc, o să le vizitez când voi fi mare, astfel încât nu are nici un sens să învăţ de pe acum despre ele, mă gândeam eu. De vreme însă ce nu le cunoşteam, ce sens avea să memorizez toate aceste lucruri? În timp ce suplinitorul îmi vorbea despre Paraguay, Nicaragua şi Venezuela… eu ascultam şuieratul pe care îl scotea lampa cu gaze. Când suplinitorul şi-a încheiat expunerea asupra Americii Latine, l-am întrebat dacă auzea şi el şuieratul. Mi-a răspuns cu blândeţe că ar fi trebuit să ascult ce spunea el, nu şuieratul lămpii.

- Dar mi se pare mult mai interesant, i-am răspuns eu.

A urmat o lungă conversaţie între suplinitor şi mama mea despre această fetiţă ciudată, care prefera să asculte şuierul gazului decât o prelegere despre geografie. După ce suplinitorul a plecat, am fost nevoită să ascult o mustrare lungă şi „serioasă” din partea mamei mele, care luase hotărârea să mă facă să înţeleg importanţa studiului.

- Bine, bine, şi eu vreau să studiez, dar nu lucrurile pe care vreţi voi să mă învăţaţi, i-am spus eu.

Mama nu a capitulat însă şi mi-a spus că de vreme ce tot trebuia să îmi trec examenele la şcoală, cel mai bine era să studiez ceea ce îmi cerea şcoala. Eu doream să-i explic că toate acestea nu mă interesau deloc, iar mama dorea să mă facă să recunosc că trebuia totuşi să studiez. Nu ne înţelegeam deloc, mă săturasem, doream să plec! Doream să cunosc adevărul, să mă întorc la adevăraţii mei părinţi, să trăiesc în adevărata mea patrie, acolo unde puteam face orice doream, în care mă puteam juca oricât de mult şi în care nu trebuia să fac game plictisitoare, în care eram liberă – pe scurt, în care mă simţeam acasă la mine…

Treptat, una din ocupaţiile mele favorite a devenit ocuparea băii de una singură, în întuneric. Stăteam acolo şi îmi balansam picioarele, reflectând la ce trebuie să fac. Doream să plec… să plec de aici… să plec acasă! Nu îndrăzneam să-i spun nimic lui mama, căci ştiam că s-ar supăra. Până la urmă, cea mai bună soluţie mi s-a părut aceea de a-i scrie o scrisoare în care să-i expun motivele pentru care doream să plec, scrisoare pe care să i-o trimit la momentul oportun.

Mama se ocupa foarte mult de frăţiorul meu mai mic. Era o mamă conştiincioasă şi nu îşi lăsa niciodată sarcinile legate de copii pe seama altora. Şi-a alăptat, îmbăiat şi îngrijit singură toţi copiii. De aceea, ştiam că am suficient timp pentru a-mi scrie în linişte scrisoarea. Am scris politicos şi simplu că ştiam că nu sunt copilul lor, că tata şi cu ea nu erau cu adevărat părinţii mei, că m-au găsit precis undeva şi m-au luat cu ei, lucru pe care îl regretau probabil, întrucât era limpede că nu puteau să mă iubească. De aceea, le ceream să mă ducă imediat în locul de unde mă luaseră. Pe scurt, le spuneam cât de nefericită mă simţeam aici şi faptul că nu mai doream să rămân nici o secundă în plus. Acest lucru ar fi fost mai bine inclusiv pentru mama, care ar fi fost eliberată astfel de toate grijile ei legate de mine. Am semnat: „Îţi sărut mâna”, urmat de numele meu. Scrisoarea era gata, dar nu îndrăzneam să o trimit. Până la urmă, am aşteptat să se ivească o ocazie mai bună.

Într-o zi frumoasă, mama a primit vizita mai multor prietene, majoritatea mame. Au stat de vorbă, au admirat copiii, pe noi, cele mai în vârstă, şi pe noul-născut. În acest scop ne puseserăm hainele cele mai frumoase. S-au îndreptat apoi către sala de mese, unde le aşteptau cafeaua şi biscuiţi. În acest cerc de femei, mama se comporta într-o manieră plină de graţie; ca de obicei, s-a aşezat în capul mesei. Era strălucitoare, frumoasă şi senină. Mi se părea evident că într-un asemenea moment nu se va supăra pe mine.

Am aşteptat ca toată lumea să îşi termine cafeaua, m-am strecurat în spatele scaunului ei şi profitând de faptul că discuta ceva cu vecina ei de masă, am aşezat scrisoarea pe genunchii ei. Mama a remarcat imediat acţiunea mea, căci nu-i plăcea ca cei mici să se amestece atunci când sunt de faţă adulţi. Noi eram obligaţi să rămânem în camera noastră, de unde nu trebuia să ieşim decât dacă eram strigaţi. Ocupată cu oaspeţii, ea nu a putut să mă întrebe ce doream, dar m-a privit cu ochi mari de uimire atunci când i-am strecurat scrisoarea. A pus-o în buzunar şi a continuat să converseze ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eram încântată că ştiusem să aleg un moment atât de oportun!

Seara, când tata s-a întors acasă şi când musafirele au plecat, s-a dezlănţuit însă furtuna… lucru pentru care nu eram pregătită! Mama îşi ieşise complet din fire. I-a întins scrisoarea lui tata şi i-a spus, tulburată: „Acest copil este complet nebun. Uite ce mi-a scris!”, după care s-a întors către mine şi a strigat furioasă: „Stai să vezi! Dacă noi nu suntem părinţi buni, putem schimba foaia, şi o să vezi ce înseamnă să ai alţi părinţi. Dar o să-ţi pară rău!”

Tata a citit scrisoarea cu cea mai mare atenţie şi am remarcat că o găsea foarte interesantă. Tata era cu siguranţă un om foarte greu de tulburat. El nu a luat scrisoarea mea în tragic, m-a privit cu curiozitate şi m-a întrebat:

- Ce înţelegi atunci când spui că vrei să te întorci la adevăraţii tăi părinţi? Cine sunt aceşti „părinţi adevăraţi”, unde sunt ei? Prostuţă mică!” Pentru tata, incidentul era încheiat.

În ceea ce o priveşte mama, aceasta a rămas iritată şi zile la rândul a vorbit despre scrisoarea mea cu bunica, cu mătuşa Adi, cu unchiul Stefi, ba chiar a arătat-o celui mai bun prieten al tatălui meu, care era medicul nostru de familie. Acesta era un om foarte cultivat, profund şi un excelent practician. Dădea întotdeauna cele mai bune sfaturi, indiferent dacă era vorba de corp sau de suflet. Mama era foarte amărâtă; ea i-a povestit câte eforturi făcea întreaga familie ca să mă facă fericită, iar eu – copil ingrat – doream să plec de acasă!

Îmi repeta mereu: „Dar unde doreşti să pleci, fată nebună, poţi să-mi spui, unde doreşti să pleci?” Dar aceasta era exact întrebarea la care ei trebuiau să răspundă; eu nu aveam de unde să ştiu! Eu doream să aflu de unde mă luaseră! Medicul m-a privit calm, cu ochii săi atenţi, şi m-a întrebat cu seriozitate, ca şi cum s-ar fi adresat unui adult: „Ce-ai vrut să spui aici, micuţo, povesteşte-mi în detaliu totul!”

Dar eu nu mai doream să povestesc despre asta. Tot ce doream era să mă întorc în locul de unde venisem, acolo de unde fusesem luată, unde mă simţeam acasă şi unde puteam găsi fiinţe la fel ca mine.

Mi-am dat seama că deocamdată nu aveam cum să-mi ating scopul. Eram nevoită să rămân aici. Am constatat totuşi că cei care mă înconjoară ştiu tot atât de puţin ca şi mine despre originea mea, poate chiar mai puţine decât mine. Se pare că nu trebuia să aştept de la ei soluţia la această enigmă. Întrebările mele nu au reuşit decât să-i rănească, să-i înspăimânte. Pentru mama, scrisoarea mea fusese de-a dreptul o insultă, lucru care nu a stat în intenţia mea. M-am întors în camera copiilor, unde am găsit-o pe Grete cu ochii plecaţi – se pare că nu dorea să-şi mânjească privirea cu imaginea unui copil vinovat – şi m-am simţit ca o criminală. Cauza mea părea fără speranţă; de aceea, m-am decis să nu mai vorbesc despre ea, niciodată. Familia mea a uitat în cele din urmă acest incident, iar asupra sufletului meu a coborât treptat un voal din ce în ce mai opac. Nu mai doream să mă gândesc la adevărata mea patrie, căci mi se părea imposibil să aflu ceva în legătură cu acest subiect.

La vremea respectivă – aveam deja şapte ani – tata a menţionat odată, pe când eram cu toţii la masă, că omul este „încoronarea creaţiei”.

- Cum trebuie să înţelegem acest lucru? am întrebat eu.

- Omul este fiinţa cea mai perfectă de pe pământ. Nu există nimic mai presus decât el, mi-a explicat el.

Am rămas consternată! Cum, m-am gândit eu, tata, care era un om atât de înţelept, care ştia răspunsurile la toate întrebările şi care avea întotdeauna dreptate, ignora faptul că deasupra oamenilor existau… cum să-i numesc? uriaşi sau titani, care nu aveau formă fizică, dar îi depăşeau infinit pe oameni în cunoaştere şi în putere, care ne ghidează prin autoritatea lor şi care ne ajută să ne dezvoltăm?

L-am observat cu atenţie pe tata ca să-mi dau seama dacă nu dorea să vorbească despre aceste fiinţe sau dacă într-adevăr le ignora existenţa. I-am fixat faţa şi a trebuit să recunosc că era perfect convins că omul este încoronarea supremă a întregii creaţii. Nu am îndrăznit să-i mai pun alte întrebări, căci intuiam că „El” nu dorea să mă audă vorbind despre lucruri secrete cu oameni care le ignorau. Trebuie să ştii să taci atunci când este cazul.

Dintr-o dată, în mintea mea a izbucnit gândul: „Atunci cine este El, Cel în a cărui existenţă cred cu toată tăria, în modul cel mai natural cu putinţă, Cel care mă însoţeşte pretutindeni, Cel care mă ajută întotdeauna? Cine este Cel către care îmi înalţ întotdeauna ochii cu atâta credinţă şi respect? Căruia îi recunosc întotdeauna superioritatea indiscutabilă, la care mă gândesc întotdeauna ca la un altar atunci când mă simt singură şi neînţeleasă, Cel care mă primeşte la sânul lui cu atâta iubire şi înţelegere, care nu mă condamnă niciodată, dar care mă ascultă, mă ia în serios, mă ajută să merg mai departe, şi care nu m-ar abandona niciodată, niciodată, niciodată… Da, cine este El?”

În timp ce căutam răspunsul la această întrebare, în faţa ochilor mei spirituali au apărut subit doi ochi de un albastru profund, plini de iubire, omniscienţi, omnipotenţi, la fel de profunzi ca şi bolta cerului… Aş fi dorit să-i strig numele, dar literele numelui Său erau prea adânc ascunse în memoria mea, iar gândul meu nu era atât de precis încât să le aducă la suprafaţa memoriei.

Dintr-o dată, am devenit conştientă de faptul că sunt aşezată la masa familiei mele, că mama îl ţine pe frăţiorul meu pe genunchi şi îi dă de mâncare cu linguriţa… Simultan cu această imagine, viziunea mea a dispărut.

Am petrecut întreaga după-amiază în camera mea, încercând din toate puterile să îmi scot la lumină partea inconştientă a fiinţei mele. Ştiam că sunt aici, dar nu puteam să aduc la suprafaţă aceste amintiri. Din când în când, prin minte îmi treceau imagini efemere; încercam să le reţin, dar ele îmi scăpau de fiecare dată…

Un lucru mi-a devenit totuşi perfect clar: de când devenisem conştientă pe acest pământ, am păstrat întotdeauna în mine imaginea unei fiinţe, pe care am numit-o mereu, cu cea mai mare naturaleţe, El.

Aspir către unitate

Într-o zi, mama a primit o invitaţie din partea unei verişoare care se mutase în oraşul nostru împreună cu întreaga sa familie. Când am ajuns în casa lor, cei doi băieţi ai rudei noastre ne-au examinat din creştet până-n tălpi, iar noi, cele două fete, i-am inspectat la rândul nostru de sus până jos. Apoi ni s-a spus să ne retragem în camera copiilor.

Ne-am trezit dintr-o dată într-un univers al băieţilor: un trenuleţ care aluneca pe şine, o mică imprimerie şi o lanternă magică. Toate acestea m-au impresionat, dar cel mai tare m-au entuziasmat numeroasele cărţi care existau aici. Întreaga colecţie a lui Jules Verne! Pentru mine, vizita a fost un mare eveniment, şi era deja târziu când ne-am întors acasă. Familiile noastre s-au simpatizat pe loc, aşa că am sfârşit prin a ne întâlni regulat, în fiecare săptămână. Aceste după amieze s-au dovedit agreabile şi amuzante, iar cei doi băieţi erau veseli şi bine crescuţi.

Aşa cum citisem odată într-o carte, eu mă aflam în căutarea „unităţii eterne prin prietenie”, dar colegii mei de şcoală îşi băteau joc de mine şi îmi spuneau că nu-i interesează asemenea prostii. De aceea, le-am făcut celor doi veri propunerea să încheiem un „pact de prietenie eternă”. Cei doi au găsit propunerea formidabilă, dar cel mai tânăr dintre ei, care era foarte voluntar şi ştia să-şi impună voinţa, a spus: „Mai întâi, trebuie să ne arătăm fiecare semnătura”. Am fost nevoiţi să ne scriem cu toţii numele pe o foaie de hârtie. Grete şi băieţii s-au semnat cu litere groase, cu tot felul de decoraţiuni uimitoare, făcând semnătura cât mai ilizibilă cu putinţă şi încheind totul cu o lungă linie ondulată. Personal, am considerat inutil toate acestea, aşa că mi-am scris numele simplu şi lizibil.

Băiatul mai tânăr a examinat semnăturile, şi privind-o cu dispreţ pe a mea, a spus:

- Ce? Vrei să închei un pact de prietenie eternă, vrei să devii membra unei alianţe, şi nu eşti în stare nici măcar să te semnezi în mod decent? Nu vei putea să ni te alături înainte de a avea o semnătură corectă”.

După care, cei trei au încheiat „pactul de prietenie eternă, pe viaţă şi pe moarte”, deasupra celor trei semnături ale lor.

Am fost profund rănită, abătută, nefericită.

Când m-am întors acasă, nici nu mi-am scos bine mantaua şi pălăria, şi am şi început să exersez pentru a-mi găsi o „semnătură” potrivită. Mi-am scris numele de o mie de ori, cu elan, ornând prima literă cu o curbă gigantică, făcând celelalte litere ilizibile (aşa cum văzusem că făcuseră ei); am încercat să imit semnătura medicului care îşi redacta reţetele într-o manieră absolut indescriptibilă. În cele din urmă, am încheiat această operă de artă cu o linie sinuoasă care traversa întreaga pagină. Totul era prea artificial. Nu era ceva autentic. Şi totuşi, în sâmbăta următoare, le-am spus cu mândrie micilor mei prieteni:

- Priviţi, am o „semnătură”! şi le-am strecurat sub ochi o semnătură impresionantă pe o foaie de hârtie.

Cei doi băieţi şi cu Grete au examinat semnătura, după care cel mai tânăr dintre ei a conchis:

- Bine. Semnătura este încă prea vizibilă, dar o acceptăm şi te primim şi pe tine în alianţa noastră.

Ar fi trebuit să fiu fericită, căci mi se împlinise visul, dar în mod ciudat, nu eram. Nu! Exista o notă discordantă în toată povestea asta. Când am ajuns acasă, m-am aşezat în faţa oglinzii pentru a mă întâlni cu „invizibilul”, adică cu mine însămi, faţă în faţă. Am auzit atunci o voce spunându-mi:

- Semnătura ta a fost falsă. Ea nu reprezintă imaginea ta. Crezi că vei putea obţine vreodată ceva veritabil dacă te prezinţi cu lucruri false? O prietenie adevărată cu o semnătură falsă? Cei care nu îţi pot cunoaşte adevărata semnătură nu îţi vor putea fi prieteni adevăraţi… M-am îndepărtat de oglindă şi m-am dus la culcare. Dar semnătura care mă costase atâtea eforturi îmi devenise insuportabilă. Ştiam că această „prietenie eternă, pe viaţă şi pe moarte” era la fel de artificială ca şi „semnătura” mea, şi că băieţii nu aveau nici cea mai mică idee legată de prietenia pe care o căutam eu, o prietenie eternă, dincolo de spaţiu şi de timp, reală şi autentică!

Am rămas aşadar cu nostalgia unei prietenii adevărate, a unei unităţi autentice… singură… singură…

Omul roşu

La vârsta de nouă ani am trăit o experienţă care m-a bulversat. Fratele meu mai mic, pe care îl iubeam din toată inima, avea pe atunci doi ani. El s-a îmbolnăvit, dar doctorul care a venit să-i pună diagnosticul nu ştia ce are. Eram în cameră cu el, mama fiind la căpătâiul lui. Copilul dormea, dar dintr-o dată s-a trezit şi a privit cu teamă într-un anumit loc, ca şi cum ar fi văzut ceva acolo, după care s-a ridicat şi a început să urle: „Mamă, mamă, omul roşu… omul roşu mă atacă!”, în timp ce îşi agita mâinile ca şi cum ar fi dorit să se apere de cineva. A mai strigat odată: „Mamă, ajută-mă! Omul roşu!” după care a amuţit epuizat.

Mama s-a grăbit să-l ia în braţe, după care l-a aşezat în pat şi a chemat medicul. În timp ce aşteptam, am întrebat-o:

- Cine este acel om roşu pe care l-a văzut micuţul?

Mama mi-a răspuns:

- Nu este cineva real, copila mea. Este din cauza febrei care îl face să halucineze. Este o formă de delir.

Când a sosit medicul, acesta a putut diagnostica în sfârşit o pneumonie.

Biata mama! Timp de trei săptămâni a stat cu copilul în braţe, zi şi noapte, fără să doarmă nici un pic. Ea nu l-a lăsat din braţe nici măcar un singur minut. Eu eram bulversată de lupta pe care o dădea copilul pentru viaţa sa şi mama pentru a-l salva pe el. A fost poate pentru prima dată când inima mea s-a deschis complet în faţa mamei mele, prima oară când vederea mea interioară i-a contemplat sufletul alcătuit exclusiv din iubire. La rândul meu, tremuram pentru viaţa micuţului meu frăţior, şi începând din această clipă am devenit parte integrantă din această familie. Când fratele meu a scăpat de orice pericol, m-am alăturat bucuriei familiei şi am început să mă simt şi aici „acasă”.

Dar nu l-am uitat niciodată pe „omul roşu”. Degeaba a încercat mama să mă asigure că nu era cineva real. Fratele meu îl văzuse – ceva i-a permis să vadă un om roşu – aşa că nu avea cum să nu fie real. Întrebarea ce anume a văzut fratele meu a rămas deschisă, iar eu m-am gândit deseori la ea. La vremea respectivă nu ştiam că voi primi răspunsul mulţi ani mai târziu, din India.

Între timp a mai trecut un an, iar noi ne-am mutat într-un cartier plin cu verdeaţă, în care casele erau înconjurate de grădini. De la ferestre puteam admira munţii.

Mergeam din nou la şcoală, şi vechea poveste a reînceput. Celelalte fete aveau tot atâtea motive de uimire în ceea ce mă privea câte aveam eu în ceea ce le privea pe ele. Ele se jucau cu păpuşile, lucru care pe mine mă plictisea. Cu cât avansam în vârstă, cu atât citeam mai mult, nu numai cărţile pe care le primesc copiii de obicei, ci toate cărţile din biblioteca lui tata. Acolo am descoperit o serie de volume care mi-au dat cu adevărat fiori: operele complete ale lui Shakespeare. Înghiţeam literalmente carte după carte. Mi-au făcut o asemenea impresie încât nu mă puteam gândi la nimic altceva, la fel cum nu doream să mă despart nici măcar o clipă de cartea pe care tocmai o citeam. Trăiam ca o somnambulă. La masă nu auzeam când ceilalţi mă strigau. Trăiam în sinea mea destinul eroilor diferitelor tragedii sau comedii. Am început prin a citi toate tragediile, simţind efecte profunde în sufletul meu tulburat. Am continuat apoi cu comediile, contorsionându-mă de atâta râs.

În afara operelor lui Shakespeare, am descoperit o altă serie de volume care m-a intrigat şi m-a impresionat mult: „Cercetări etnografice”. Am găsit aici descrierea detaliată a diferitelor practici legate de superstiţii şi de magia neagră.

Am descoperit astfel tot felul de lucruri de care nu auzisem niciodată şi pe care nu le puteam înţelege cu adevărat… legate de farmece, de filtre de iubire şi alte obiceiuri obscure legate de viaţa amoroasă. După ce am citit tot felul de lucruri inimaginabile, care mi se amestecau acum în minte, m-am dus la mama şi am întrebat-o:

- Mamă, e adevărat că dacă doreşti ca altcineva să te iubească, trebuie să tai un morcov în partea de jos, să-i faci trei crestături laterale şi să-l laşi la miezul nopţii în faţa casei în care locuieşte persoana iubită? Sau că trebuie să arzi o bucată din cămaşa ta de noapte, purtată, adăugând apoi cenuşa într-o prăjitură pe care i-o serveşti? Iar după ce bărbatul mănâncă prăjitura şi se îndrăgosteşte nebuneşte de tine, poţi să faci ce vrei cu el?

Din ce în ce mai scandalizată, mama m-a lăsat totuşi să vorbesc până la capăt. La sfârşit, a strigat:

- Pentru numele lui Dumnezeu, de unde ai aflat toate aceste orori? Ai fost cumva la spălătorie? De câte ori nu te-am rugat să nu mai vorbeşti despre lucruri intime cu spălătoresele? Unde ai auzit toate aceste absurdităţi înspăimântătoare legate de magia neagră? Te rog să-mi spui chiar acum!

Sigură de inocenţa mea, am replicat:

- Nu fii îngrijorată! Aceste lucruri nu pot fi chiar atât de teribile, de vreme ce un savant s-a ocupat de ele şi a făcut cercetări pe marginea lor. Am citit despre toate acestea în colecţia „Cercetări etnografice”.

Atunci, mama s-a grăbit către bibliotecă şi a luat cheia.

Evident, curiozitatea mea nu s-a diminuat cu nimic. Erau încă foarte multe cuvinte latineşti care îmi rămăseseră în memorie şi a căror semnificaţie îmi scăpa. Am rugat-o pe mama să-mi dea un volum sau altul din dicţionar, sub pretextul că doream să aflu informaţii despre plantele şi animalele pe care le studiam la şcoală. Aveam totuşi grijă ca volumul să conţină şi informaţiile care mă interesau pe mine… şi care depăşeau cu mult domeniul regnului vegetal sau animal. Mă duceam apoi în camera copiilor şi studiam conştiincios lucrurile pe care doream să le cunosc. Şi astfel, cu permisiunea mamei, dar fără voia ei, am putut afla din dicţionar tot ceea ce mi-ar fi fost interzis pe altă cale. În plus, mama m-a învăţat că puteam afla de la spălătorese tot felul de lucruri fascinante despre credinţe şi superstiţii. De aceea, m-am grăbit să găsesc un pretext pentru a putea vorbi cu una dintre ele, în secret. Am auzit astfel de la ea tot felul de istorii cu fantome, superstiţii, vrăjitoriile cele mai înspăimântătoare pe care mi le-aş fi putut imagina vreodată. Rezultatul a fost că nu mai îndrăzneam să rămân singură într-o cameră pe întuneric. Într-o zi, unchiul Stefi m-a întrebat care este motivul.

- Ar putea să apară o fantomă, i-am răspuns eu.

- O, nu-ţi fă probleme, căci există un mijloc sigur de a scăpa de ea. Tot ce trebuie să faci este să fluieri tare, şi orice fantomă va dispărea, mi-a răspuns el.

Am început să fluier din răsputeri, dar interesul meu pentru istoriile cu spirite venite de pe lumea cealaltă nu s-a diminuat deloc. În acest fel, am putut pe de o parte să-mi aprofundez cunoştinţele legate de misticism, chiar dacă la un nivel foarte primitiv, iar pe de altă parte, mi-am dezvoltat arta de a fluiera la un nivel de măiestrie de-a dreptul uimitor!

Viitorul meu începe să se contureze

Ne-am petrecut vara următoare pe malul unui lac mare, împreună cu alţi părinţi. Această vară mi-a rămas foarte vie în amintire, căci evenimentele care s-au succedat mi-au revenit de multe ori în minte, mulţi ani mai târziu.

Mama era ca de obicei foarte ocupată cu fratele meu mai mic, lucru care îmi permitea o libertate destul de mare. Mă duceam să mă scald, mă jucam pe câmp şi mă plimbam prin pădure, împreună cu o prietenă de vârsta mea. Mama credea că eu mă duceam la prietena mea, iar mama acesteia credea că ea venea la noi. În acest timp, noi făceam tot felul de experienţe. Pe malul lacului erau multe case, iar într-o zi am observat un ţigan tânăr care bătea din poartă în poartă şi cânta la vioară, ca să câştige un ban. Bunica mea dădea la rândul ei concerte şi câştiga o grămadă de bani. Eram curioasă să ştiu dacă aş putea face şi eu acelaşi lucru. Prietena mea făcea orbeşte orice îi spuneam. Aşa se face că am început să batem şi noi din poartă în poartă, intram în grădinile oamenilor, iar eu recitam o poezie. Oamenii ne priveau cu surpriză. Când prietena mea le întindea farfuria, ei puneau în ea bani, unii mai mult, alţii mai puţin. Dar toţi râdeau cu dragă inimă. O doamnă ne-a întrebat dacă mama ştia ce facem.

- Nu, i-am răspuns eu, este o întreprindere privată. Mama nu ştie nimic.

- Este exact ceea ce credeam, a spus doamna. Aţi face mai bine să vă duceţi acasă, copii!

Această întreprindere privată, care promitea atât de mult, s-a terminat chiar în ziua în care începuse. După ce am împărţit câştigul, ne-am întors la casele noastre. Foarte mândră, eu i-am povestit mamei câţi bani câştigasem, arătându-i monedele de argint şi de bronz. Puţin a lipsit ca mama să nu leşine!

- Pentru numele lui Dumnezeu, a strigat ea, cum de îţi vin asemenea idei? Ce vor crede oamenii? Ne faci de ruşine!

- De ce? am întrebat eu. Şi bunica câştigă ea bani din arta sa. Micul ţigan la fel. De ce să-mi fie ruşine să câştig nişte bani recitând o poezie?

- Încearcă să înţelegi, prostuţă mică, faptul că tata are o situaţie importantă în această ţară, şi nu îţi poţi permite să faci tot ce îţi trece prin minte.

- Tata nu are nici o legătură cu ceea ce fac eu. Tata e tata şi eu sunt eu. Eu nu ocup nici o funcţie importantă, aşa că de ce nu aş putea să-mi câştig singură traiul? Orice muncă este decentă dacă o faci cu decenţă. Şi crede-mă că am recitat foarte bine, am exclamat, plină de sine.

Iritată, mama a spus:

- Nu poţi să înţelegi încă aceste lucruri. Dar întrucât faci asemenea prostii şi îţi permiţi să mă şi contrazici, de acum înainte nu mai ai voie să ieşi din grădină!

Şi astfel mi-am pierdut libertatea, dar incidentul a avut şi alte consecinţe. Unchiul meu – care închiriase cealaltă jumătate a vilei, şi care locuia, deci, cu noi, împreună cu familia sa – era un om adorabil, înzestrat cu un umor extraordinar. Pus la curent cu acţiunea mea, el a dorit să mă asculte recitând. Cele două familii erau adunate la masa de seară, când el a venit cu propunerea ca eu să recit, după cină. Mie îmi convenea de minune! Adulţii s-au aşezat în cerc, în jurul meu. Am recitat câteva poezii învăţate la şcoală. Unchiul meu a fost foarte încântat şi mi-a cerut să mai recit şi altele.

- Nu mai ştiu, i-am spus eu.

- Atunci, povesteşte ceva, ce vrei tu!

- Pot să povestesc istoria din cartea pe care am primit-o drept premiu la şcoală?

- Evident! Te ascultăm!

Am început să povestesc istoria „Pastorului din Wakenfield”. De fapt, nu mă mulţumeam să povestesc, ci jucam pe rând toate rolurile, la fel ca la teatru: pe cel al pastorului care ducea o existenţă sfântă, pe cel al tânărului care a cunoscut-o pe fata pastorului şi a sedus-o. Neavând nici cea mai mică idee despre ceea ce semnifica termenul de „seducţie”, nu înţelegeam de ce se supărase pastorul.

Dar aşa stăteau lucrurile în carte, iar eu am respectat cu sfinţenie scenariul original. Am jucat rolul îndrăgostiţilor care se întâlneau pe întuneric şi îşi spuneau lucruri tandre, apoi pe cel al pastorului care îşi ieşise din minţi şi care dorise să-şi ia puşca, fiind întrerupt însă de  buna sa soţie, care l-a calmat punându-i o Biblie în mâini…

Iar adulţii râdeau, râdeau… Când am decis să pun capăt spectacolului meu, unchiul a insistat să continui, ceea ce am şi făcut. Râsetele s-au înteţit încă şi mai mult, toţi adulţii din jurul meu se tăvăleau practic pe jos de râs. Curios, întrucât eu povesteam despre lucruri tragice; nu era nimic amuzant în ceea ce spuneam!

În cele din urmă, unchiul m-a tras spre el şi m-a întrebat:

- Spune-mi, de unde cunoşti aceste poveşti?

- A, da! mi-a spus şi mama. Şi eu aş dori să ştiu!

- Este povestea descrisă în cartea pe care am primit-o la şcoală drept premiu, am răspuns eu.

- Incredibil, a spus mama, şocată, dar continuând să râdă. Cum poţi să dai drept premiu o asemenea carte unui copil, şi încă la şcoală?

- Nu-ţi fă probleme, Liliane, i-a spus unchiul, fii convinsă că dascălii nu au citit ei înşişi cartea, fiind convinşi că întrucât este vorba despre un pastor, cartea nu poate trata decât despre lucruri sfinte şi bune! Se pare că nu le-a trecut prin cap ideea că un pastor ar putea avea şi fiice! Uită de toate acestea, Liliane, şi dă-i voie fiicei tale să ne mai povestească şi alte istorii. Oricum, nu vei mai putea să-i scoţi din cap ceea ce deja există acolo. În ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc că nu am mai râs atât de mult de nu mai ţin minte!

Aşa se face că am ajuns să dau câte o reprezentaţie în fiecare seară, în faţa familiei, la care se adăugau câţiva vecini. Îmi alegeam întotdeauna temele din cărţile pe care le citisem. Unele erau extrase din tragediile lui Shakespeare, şi nu puteam înţelege în ruptul capului de ce continuau adulţii să se tăvălească de râs în faţa unor scene atât de tragice. În pofida râsetelor, eu interpretam scena agoniei bietului Rege Lear, dezamăgit şi abandonat… iar adulţii începeau din nou să râdă… Când am jucat Richard III, am interpretat felul în care mureau unul după altul personajele, în diverse maniere oribile pe care le interpretam… iar adulţii ajunseseră să se învineţească de atâta râs! Oare cum puteau să râdă de lucruri atât de triste, de moartea atâtor persoane? Era absolut şocant, mă gândeam, în timp ce îmi continuam reprezentaţia cu toată seriozitatea.

De câte ori nu mi-am amintit mai târziu de micuţa care recita şi juca în faţa acestui public, cu atâta seriozitate şi cu atâta convingere. La vremea respectivă, viitorul meu începea deja să se contureze. Atunci m-am obişnuit să exprim tot ce exista în lumea mea interioară – tot ce era frumos, divin, adevărat – fără să-mi fac probleme dacă auditoriul meu înţelege sau nu ceea ce spun. Eu spun adevărul de dragul adevărului şi am un singur auditoriu care mă interesează: Dumnezeu.

Vara s-a încheiat, iar noi ne-am întors acasă. În timpul iernii care a urmat, am decis să renunţ la hainele mele de fată în favoarea unora de clovn. Sentimentul de a nu fi cea care sunt nu mă lăsa deloc în pace. Faptul că nu puteam vorbi despre acest subiect nu a diminuat cu nimic sentimentul, dar l-a ascuns încă şi mai profund în subconştientul meu, de unde ieşise. M-am rugat atât de tare de mama, încât aceasta a sfârşit prin a-mi face chiar ea un costum foarte drăguţ de clovn. Mi-a cumpărat apoi două bonete de culori diferite şi am putut ieşi astfel îmbrăcată pe stradă. Îmi făcea o plăcere enormă să exersez la inele, la trapez, şi imitam acasă tot ce văzusem la circ. Ori de câte ori stăteam cu capul în jos, vedeam lumea invers, şi aveam în sfârşit sentimentul că sunt liberă.

La vremea respectivă nu ştiam că psihologii numesc arhetipul clovnului „cel care îşi schimbă caracterul”.

În afară de imitarea acrobaţilor de la circ, am început să îmi asum tot felul de posturi ciudate şi stranii, lucru care i-a uimit foarte tare pe părinţii mei, dar apoi i-a făcut să râdă. În curând, toate rudele şi toţi vecinii noştri au fost la curent cu posturile mele „bizare”. Oriunde mergeam mi se cerea să fac o demonstraţie. Stăteam din instinct în aceste posturi, fără să-mi dau seama ce fac, fără să înţeleg de ce. Simţeam că îmi fac bine, că unele dintre ele mă ajutau să învăţ mai bine, iar altele îmi luau starea de oboseală în cel mai scurt timp.

Familia se amuza de această nouă „nebunie”, iar mama s-a obişnuit ca atunci când intra în camera noastră să mă găsească în posturile cele mai inedite. La început încercase să-mi spună cum trebuie să stea pe scaun o fată bine crescută, dar acest lucru nu avea nimic de-a face cu ceea ce făceam eu: stăteam pe cap, îmi încolăceam membrele în posturi de-a dreptul ridicole, îmi treceam picioarele pe deasupra umerilor. În disperare de cauză, m-a lăsat cu „ciudăţeniile” mele.

Aceste posturi mi se păreau perfect naturale, le aveam practic în sânge. Le executam cu cea mai mare plăcere, şi odată în plus, nu puteam decât să rămân surprinsă de felul în care cei din jur se minunau de lucruri atât de evidente. În vacanţa de vară, pe care am petrecut-o la mătuşa Raphaela, într-o seară ni s-a anunţat vizita unui domn care stătuse mulţi ani în Extremul Orient şi care – susţinea unchiul Ferdinand – avea lucruri extraordinare de povestit. Când domnul respectiv a sosit, i-am fost prezentaţi noi, copiii, precizându-se apoi, ca de obicei, ce ştia să facă fiecare. În glumă, mătuşa Raphaela a menţionat şi ciudatul obicei pe care îl aveam eu de a mă aşeza în posturile cele mai bizare, întortochindu-mi în fel şi chip membrele, posturi pe care nu le-ar putea imita decât un om de cauciuc!

M-am întins la sol, şi cum mă simţeam întotdeauna stânjenită atunci când se vorbea despre mine, mi-am asumat o postură care îmi ascundea complet capul. Ai fi zis că îmi fusese complet tăiat. Spectatorii au râs foarte tare. Am executat apoi şi alte posturi „dificile” pe care le iubeam foarte mult. Singur vizitatorul m-a observat cu cea mai mare atenţie şi fără să zâmbească deloc.

Apoi, foarte surprins, a spus:

- Dar acest copil execută posturi tipice de yoga! Unde le-ai învăţat, fetiţo? m-a întrebat el, întorcânduse către mine.

Nu ştiam nimic despre yoga. De aceea, i-am răspuns că nimeni nu mă învăţase aceste exerciţii, că le făceam singură fiindcă îmi plăcea să le fac, iar după ce le executam mă simţeam întotdeauna mai bine. Domnului respectiv nu-i venea să-şi creadă urechilor, aşa că m-a fixat cu o privire uimită, după care şi-a plecat capul.

Toate întrebările adulţilor mă plictiseau deja. Mama ne-a făcut un semn discret, iar noi am început să dispărem unul câte unul în camera de joacă. Am uitat foarte curând observaţia vizitatorului nostru.

Abia mai târziu, mult mai târziu, când memoria mea s-a trezit complet, am putut înţelege multe din lucrurile care mi se întâmplaseră şi care mi se păruseră misterioase înainte. Tot atunci mi-am amintit de observaţia vizitatorului nostru întors din Orient şi am realizat de unde învăţasem posturile pe care le-am practicat pe când eram copil, dar şi mai târziu, ca adult, şi pe care străinul le numise „posturi de yoga”. Am devenit atunci conştientă de faptul că practicam aceste posturi din obişnuinţă, o obişnuinţă străveche, căci le învăţasem şi obişnuiam să le execut în Templu, în fiecare zi, ani de-a rândul. Ele reflectau trecutul meu, dar reflectau simultan şi viitorul meu, căci mult mai târziu, când devenisem adultă, aveam să le predau aceste posturi altora, pentru a-i ajuta să-şi accelereze astfel evoluţia fizică şi mentală.

Iubirea şi problemele sale

Anii au trecut rapid. Creşteam, iar corpul meu se transforma.

Poveştile despre iubire mă intrigau din ce în ce mai tare, iar personalitatea mea devenea din ce în ce mai puternică. Mă gândeam la viitor şi mă decisesem să-mi găsesc un bărbat de valoare, care să mă înţeleagă fără rezerve. Cărţile au trecut pe planul doi al preocupărilor mele, fiind devansate de băieţi, iar apoi de tinerii bărbaţi. Aceştia erau extrem de interesaţi de persoana mea. Degeaba încercase biata mama să mă înveţe să fiu modestă: deşi eram încă atât de tânără, înţelesesem deja că devenisem un centru de atracţie. În ignoranţa mea, credeam însă că acest farmec care atrăgea atâta lume emana din personalitatea mea. La fel ca orice altă orbire spirituală, şi aceasta trebuia plătită mai târziu printr-o orbire fizică aproape completă – până când aveam să înţeleg că puterea mea de atracţie nu trebuia pusă în serviciul vieţii mele private, ci în serviciul tuturor celor care mă urmau pe calea mântuirii.

La vremea respectivă, în centrul preocupărilor mele se afla însă propria mea persoană, şi eram convinsă că îmi voi putea găsi fericirea supremă în iubirea împărtăşită de un bărbat. Mi s-a întâmplat ceea ce li se întâmplă tuturor: am fost iubită, m-am îndrăgostit la rândul meu, dar toate bucuriile şi suferinţele mele nu au fost altceva decât preludiul destinului meu.

Între 13 şi 19 ani, am avut o relaţie îndelungată cu un bărbat. Acest episod din viaţa mea ar putea fi intitulat: „Şcoala pentru dezvoltarea unei forţe extraordinare a voinţei”! Destinul meu ştia prea bine că această armă îmi va fi extrem de utilă mai târziu. Aşadar, la vârsta de 13 ani am întâlnit un tânăr ale cărui capacităţi excepţionale îl situau cu mult deasupra mediei. Natura sa îl făcea să studieze cu cel mai mare interes tot ceea ce era de o puritate şi de o frumuseţe supremă, fiind dublată însă de un egoism şi de o dorinţă de putere la limita patologicului. Îmi spunea că mă iubeşte, dar în realitate nu se iubea decât pe sine şi dorea să facă din mine o sclavă a lui, un obiect personal. Şi-a dat imediat seama că şi eu, la fel ca şi el, eram interesată de spiritualitate şi de artă. De aceea, a crezut că a găsit în mine o parteneră demnă de el. Dorea să facă din mine o soţie cultivată, dar perfect ascultătoare, docilă, modelată după gustul lui. Credea că poate să-mi anihileze felul independent de a gândi. Mi-a adus cele mai bune cărţi despre artă, despre muzică, despre istoria artei universale, despre literatura modernă şi clasică, şi a insistat să le citesc în versiunea lor originală. Studiul limbilor străine mă plictisea de moarte, dar el m-a ajutat să le învăţ. A găsit pentru mine cel mai bun profesor de pian. A făcut tot ce este omeneşte posibil pentru a-mi îmbogăţi cultura generală mult peste medie. Mama îl considera un înger căzut din cer ca să-mi rafineze mie educaţia. Cel mai mult mă obosea studiul limbilor străine. Degeaba îmi fuseseră aduşi cei mai buni profesori: eu nu doream să învăţ nimic pe de rost. Tânărul nostru a procedat însă inteligent: mi-a adus reviste, ziare şi piese de teatru în limba franceză, germană şi engleză, mi le-a citit încetul cu încetul, până când ceaţa care învăluia respectivele limbi s-a ridicat uşor din mintea mea. Toate acestea aveau un efect pozitiv asupra mea, dar simultan, îi amplificau lui puterea pe care o avea asupra mea. Încă de la prima noastră întâlnire mă avertizase că urma să devin soţia lui şi că mă considera un bun personal. Nu puteam să citesc nimic fără să-i cer lui permisiunea. Nu puteam să fac cunoştinţă cu nimeni fără consimţământul lui. La fel ca celelalte fete tinere, sora mea şi cu mine frecventam un curs de dans. Îmi plăcea la nebunie să dansez şi savuram compania celorlalte fete de la această şcoală de dans. Îmi plăcea de asemenea să patinez. În schimb, lui nu-i plăcea nimic din toate acestea. Dar eu eram tânără, doream să dansez şi să patinez şi să mă amuz în compania celorlalţi tineri. A devenit gelos dincolo de limitele admise. Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult din cauza setei lui nelimitate de putere.

La început mi se păruse extrem de măgulitor ca un bărbat de talia lui, extrem de admirat în societate, să aleagă o tânără fată ca mine. Putea fi uluitor de spiritual şi de multe ori am simţit o plăcere extremă în compania lui.

Mă seducea îndeosebi faptul că avea aceeaşi concepţie ca şi mine în legătură cu prietenia şi cu iubirea. Dar atunci când am simţit că puterea lui devenea din ce în ce mai mult o închisoare pentru mine, iubirea lui mi-a devenit insuportabilă. A început astfel o luptă, ciudată şi teribilă, între forţele sufletelor noastre! Cu cât simţea mai mult că îi scap, cu atât mai mari erau eforturile lui de a mă prinde din nou în mreje. Când am împlinit 17 ani, a dorit să anunţe oficial logodna noastră.

Tatăl lui a venit la noi şi s-a prezentat tatălui meu, care nu a fost prea încântat. Mai târziu avea să-mi mărturisească faptul că natura agresivă a logodnicului meu nu-i plăcuse niciodată, dar nu şi-ar fi propus niciodată să mă influenţeze. Tata respecta dreptul la libera alegere al fiecăruia, inclusiv al copiilor săi. Aşa se face că şi-a dat acordul… cu jumătate de gură. În ceea ce privea, am sperat că gelozia logodnicului meu se va potoli după logodnă. Dimpotrivă însă, aceasta a crescut pe măsură ce farmecul meu feminin se accentua odată cu vârsta. Scenele îngrozitoare dintre noi s-au înmulţit. După ce mă tortura ore întregi, el cădea în extrema cealaltă, cădea în genunchi, îmi cerea iertare, plângea ca un copil, îmi lăuda iubirea şi se jura că nu va mai repeta niciodată o asemenea scenă. Tot acest teatru mi se părea intolerabil. Eu nu asistasem niciodată la asemenea scene în familia mea. Tata era autoritar, dar puterea emana din el în mod natural. De altfel, el nu a încercat niciodată să-şi impună părerile cu forţa, lăsându-l pe fiecare să se manifeste în mod natural şi necerându-i să-l urmeze sau să-l asculte orbeşte. La vremea respectivă, tata ocupa o funcţie extrem de înaltă; puteam în sfârşit să fiu satisfăcută – nu mai avea nici un director deasupra lui! Dar nu s-a dovedit niciodată tiranic faţă de subalternii săi. În viaţa privată la fel ca în cea profesională era ca o coloană de care toată lumea se putea sprijini. Dădea tuturor sfaturi bune, era generos, corect, serviabil. O, mă gândeam, dacă toată lumea i-ar semăna! În familia mea nu cunoscusem lipsa de măsură sau egoismul; iubirea care domnea în sânul familiei noastre era curată, autentică şi dezinteresată. Sadismul şi masochismul îmi erau complet necunoscute. De aceea, scenele pe care mi le făcea logodnicul meu îmi erau de-a dreptul insuportabile şi complet de neînţeles. Tot ce doream eu era să fiu liberă. Liberă!

Multă vreme nu am putut rezista autorităţii lui. Peste toate, fidelitatea şi capacitatea mea naturală de a înţelege slăbiciunile celor din jur mă reţineau alături de el. Dar odată cu trecerea timpului voinţa mea a crescut şi ea, aşa că la un moment dat am ajuns să mă întreb de ce toleram această situaţie imposibilă.

Într-o zi l-am anunţat că doream să-mi redobândesc complet libertatea. Nici n-a vrut să audă. Ne-am confruntat cu toată forţa disperării; la fel ca o menghină, puterea lui mă ţinea încă prizonieră. Trebuia să mă bat, iar voinţa mea creştea treptat, creând mai întâi un nucleu de rezistenţă, care a devenit din ce în ce mai mare, până când l-a copleşit complet. A sosit astfel momentul în care i-am spus că nu voi fi niciodată soţia lui. Au urmat scene tumultuoase, dar îşi pierduseră deja efectul asupra mea! Mă durea că trebuia să-l refuz, dar nu mai puteam tolera atitudinea lui pe de o parte tiranică, pe de alta laşă. La vremea respectivă nu ştiam că aceste două caracteristici se completează, formând cele două feţe ale aceleiaşi monede, sau cele două jumătăţi ale aceleiaşi boli. Intuiam că acest om era bolnav în sufletul lui şi că trebuia să mă eliberez cu orice preţ de el, lucru pe care l-am şi făcut, cu ultimele mele puteri.

Le-am spus părinţilor mei, care nu s-au arătat deloc surprinşi. Iar într-o după-amiază frumoasă – aveam pe atunci 19 ani – m-am întâlnit cu vărul meu la mama sa, sora tatălui meu, frumoasa mătuşă Raphaela.

Logodna era ruptă…

Prima întâlnire cu moartea

Încă din copilărie am trecut prin perioade de boală, când deveneam foarte palidă şi eram cuprinsă de o oboseală care mă sleia. De regulă, soluţia pentru părinţii mei era să mă trimită la mătuşa Raphaela. Aceasta locuia împreună cu familia ei la munte. Aerul curat, înţelepciunea şi devoţiunea care caracteriza această familie şi oamenii din regiune mă ajutau întotdeauna să-mi refac rapid forţele. Mă simţeam întotdeauna bine alături de ei, în compania lor calmă şi spirituală. Când mă întorceam acasă, aveam din nou poftă de viaţă.

De aceea, atunci când am rupt logodna, primul loc către care m-am îndreptat în mod natural a fost casa mătuşii Raphaela. Aceasta îşi pierduse soţul şi trăia împreună cu fiica ei. Cele două m-au întâmpinat cu căldură, şi în sfârşit m-am putut bucura de libertatea recâştigată. Mă simţeam ca un balon a cărui aţă se rupsese şi care se înălţa la cer. Primăvara era magnifică. La fel ca întotdeauna, mătuşa mea m-a înţeles perfect. Comentariile sale referitoare la ruperea logodnei s-au dovedit extrem de perspicace, după care subiectul nu a mai fost abordat. Mă bucuram alături de ea de cea mai mare libertate cu putinţă. Mătuşa mă lăsa întotdeauna să fiu ceea ce eram, să fac ce vreau; mă plimbam prin pădure, pe munţi, şi mă bucuram de frumuseţea incomparabilă a naturii.

Tocmai atunci, când mă bucuram din plin de libertatea mea, iar viitorul mi se părea plin de promisiuni, m-am întâlnit cu moartea pentru prima oară în viaţa mea! În timpul unei excursii am trecut pe lângă un lan de grâu. Întrucât planurile mele legate de căsătorie eşuaseră, îmi făceam gânduri legate de viitorul meu. M-am gândit: mai întâi de toate, vreau să devin pianistă, la fel ca bunica mea dinspre mamă, apoi voi întâlni un bărbat simpatic, sănătos şi normal; ne vom căsători şi vom forma împreună o familie. Copiii vor creşte, îmi vor dărui nepoţi… şi apoi?… voi îmbătrâni… şi apoi?… apoi, va veni o zi când voi muri!

Moartea! Iată sfârşitul, destinaţia către care ne îndreptăm cu toţii… Dar de ce? De ce se petrec astfel lucrurile? De ce să mai învăţ să cânt la pian şi să devin artistă? Ce mai contează dacă degetele mele, aceste oase acoperite cu carne, ştiu să se joace cu clapele cu virtuozitate sau nu? Oricum, omul sfârşeşte în mormânt. Ce importanţă mai are ceea ce face el în viaţă? Ce contează dacă a fost celebru şi strălucitor, sau un simplu necunoscut? Dacă a fost cinstit sau nu? Pentru ce să te lupţi, să munceşti, să aduci pe lume copii, să suferi, să te bucuri, să fii fericit sau nefericit, de vreme ce sfârşitul este moartea, distrugerea? Mi se părea mult mai simplu dacă aş muri pe loc!

Acest gând mi s-a părut atât de insuportabil încât toată lumea a început să se învârtească în jurul meu. M-am sprijinit de un copac şi am privit în vale, către oraşul cu nenumăratele sale case în care locuiau oameni, şi care priviţi de aici semănau cu furnicile. Aceşti oameni, trăiau, luptau, alergau după bani şi după iubire, aveau fiecare problemele lui, crucea lui de dus… Ei luau toate acestea foarte în serios… Dar de ce? De ce făceau aceste lucruri, de vreme ce erau trecătoare… de vreme ce la sfârşit, moartea îi aştepta pe fiecare dintre ei, punând capăt problemelor lor, suferinţelor şi bucuriilor lor? După ce aleargă omul? Ce anume aşteaptă el? Moartea! Indiferent dacă a fost fericit sau nu, dacă a fost bogat ca şi Cresus sau sărac, sfârşitul este inevitabil acelaşi: moartea!

Am simţit cum mă cuprinde panica. Nu! Nu doream să mai joc acest joc! Nu doream să studiez, să iubesc şi să trăiesc urmărită de acest gând. Totul mi se părea lipsit de sens: mai bine îmi luam singură viaţa decât să trebuiască să mor la sfârşitul unei vieţi împlinite!

Am auzit atunci în minte o voce demoniacă ce îşi bătea joc de mine: „Hi hi hi! Ce prostii poţi să spui! Vrei să-ţi iei viaţa numai ca să nu poţi muri! Crezi că îi poţi scăpa morţii? Te afli aici, pe acest pământ, într-un corp; nu poţi să fugi de aici fără să treci prin moarte. Dacă te sinucizi, acesta va fi sfârşitul de care doreai să scapi, dar imediat! El înseamnă moartea, chiar acum! Nu ‚cândva’ în timp, ci ‚chiar acum’, în prezent. Înţelegi? Eşti prizonieră.

Nu te vei putea elibera de corp decât prin moarte, aceasta este singura poartă de ieşire; nu poţi scăpa de moarte… nu poţi scăpa… hi hi hi!”

Am încercat să fiu lucidă, să îmi ordonez ideile. Da, trebuia să recunosc că eram prinsă în capcană, iar sinuciderea nu va rezolva nimic. Ea nu putea face altceva decât să creeze tocmai situaţia de care doream să scap. Ce era de făcut atunci? Orice ar fi, gândul că eram tânără, sănătoasă, şi că mă trăgeam dintr-o familie în care toată lumea trăise până la o vârstă respectabilă m-a liniştit pentru moment. Moartea părea încă foarte departe de mine. Până atunci – m-am gândit – va mai curge multă apă pe râu. În plus, savanţii care descopereau mereu ceva nou vor descoperi cu siguranţă un leac al nemuririi înainte să-mi vină mie vremea să mor! M-am cramponat aşadar de această idee, care mi-a dat forţa şi curajul de a continua să trăiesc, să lucrez, să am dorinţe.

Aveam perfectă dreptate! Nemurirea a fost într-adevăr descoperită. Ceea ce nu ştiam încă pe atunci era că această descoperire a nemuririi constă în revelarea în sine şi pentru sine a faptului că „moartea” nu există. Fiinţa umană, deci şi eu, a fost dintotdeauna şi va rămâne de-a pururi nemuritoare. Această descoperire nu poate fi făcută decât de fiecare om în parte, în sine şi pentru sine. Nimeni nu poate transmite altcuiva acest adevăr. Fiecare om trebuie să facă în sine experienţa nemuririi! Dacă cineva nu crede într-un adevăr, oricât de evident ar părea el, respectivul adevăr este inexistent pentru el, indiferent de numărul celor care l-au descoperit. Fiecare om trebuie să recunoască în sine că moartea nu este nimic altceva decât viaţa însăşi, că fiinţa umană nu trebuie să moară, că ea nici măcar nu poate să moară. Este pur şi simplu ceva imposibil!

La vremea respectivă nu ştiam însă nimic din toate acestea. Moartea reprezenta încă pentru mine un zid negru, de care mă izbeam cu capul.

Dar eram tânără, aşa că puteam găsi resurse ca să mă liniştesc. De aceea, am refulat chestiunea şi am încercat să nu mă mai gândesc la ea. Asemenea idei nu puteau decât să mă slăbească, iar eu doream să îmi fac planuri pentru viitor.

În general, îmi rezolvam singură problemele. Tata nu se băga niciodată în problemele personale ale copiilor săi. Era foarte prins cu munca lui şi nu avea decât rareori timp să remarce ce se petrecea în familia lui. Nu ne întâlneam decât la masă, unde, în mod evident, nu suflam un cuvânt despre scenele pe care mi le făcea logodnicul meu. Mama mă iubea la fel cum îşi iubea toţi copiii, dar nu m-a înţeles decât mult mai târziu, când ne-am despărţit pentru totdeauna. Ea îşi dorea încă să mă vadă devenind o soţie ascultătoare, să-mi ţin casa şi să devin o mamă bună. Acesta era de altfel şi scopul meu, dar ideile noastre legate de drumul pe care trebuia să-l urmez ca să ajung aici erau foarte diferite. Calea mea nu putea fi calea ei, la fel cum nu putea fi calea nimănui altcuiva. De aceea, nu puteam accepta sfaturile sale. Mama dorea să mă pregătesc pentru rolul unei femei delicate şi fine, în timp ce eu doream să fac toate eforturile posibile pentru a mă realiza prin muzică, prin artă! Nu puteam conta decât pe mine, astfel încât mă obişnuisem să gândesc, să meditez şi să acţionez într-o manieră cât mai independentă cu putinţă, atât cât mi se permitea în familie. Încercam tot timpul să-mi imaginez singură viitorul, fără să cer sfatul nimănui. Doream să urmez Academia de Muzică şi să-mi termin studiile până la obţinerea unei diplome. Tata ne spusese întotdeauna: „Nu vă ataşaţi prea tare de confortul vostru actual. Bunurile materiale pot fi cu uşurinţă distruse, în timp ce cunoaşterea va rămâne întotdeauna în proprietatea voastră şi nimeni nu va putea să v-o fure vreodată. Învăţaţi cât de mult puteţi. Sper ca fiecare dintre voi să obţină cel puţin o diplomă. Dacă lucrurile vor merge bine, o veţi putea lăsa să zacă într-un sertar, dar dacă vă veţi trezi în dificultate, ea vă va ajuta să vă câştigaţi o pâine!”

Ah, tată, dragă tată, atât de înţelept şi de devotat nouă! Între toate comorile pe care mi le-ai lăsat moştenire, acest sfat a fost cel mai important! La vremea respectivă nimeni dintre noi nu-şi imagina ce cotitură va lua destinul nostru, aşa că nu priveam cuvintele tale decât dintr-o perspectivă pur pedagogică.

De câte ori nu m-am gândit mai târziu la cuvintele tale, atunci când războiul ne-a distrus tot ceea ce posedam şi când m-am trezit singură, lângă un soţ grav rănit în luptă şi incapabil să mai lucreze. Într-adevăr, singurul lucru care ne-a salvat atunci a fost ceea ce aveam în mine, ceea ce ştiam; căci toate bunurile noastre exterioare fuseseră distruse.

La vremea când mă mai gândeam încă la viitorul meu, acolo sus, în munţi, nu ştiam încă ce-mi va rezerva destinul, dar am înţeles valoarea sfatului primit de la părintele meu.

De aceea, după ce m-am întors acasă la sfârşitul verii, gata să încep un nou capitol al vieţii mele, mi-am concentrat întreaga energie pentru obţinerea unei diplome de profesoară de pian. Toate celelalte probleme le-am lăsat în mâinile destinului.

Primele viziuni asupra viitorului

În timpul celor şase ani ai logodnei mele s-a petrecut ceva atât de surprinzător şi de impresionant încât mi-a influenţat toată viaţa mea ulterioară. Atenţia mea a fost atrasă de lumea profund ascunsă în interiorul fiecărei fiinţe: lumea necunoscută, inconştientul „eului” uman.

Aveam 15 ani când am descoperit pentru prima oară că aveam uneori capacitatea de a vedea viitorul în vis, cu o precizie perfectă. Fenomenul se repeta de fiecare dată la fel: visam şi vedeam tot felul de imagini haotice, fără legătură unele cu altele. Apoi mi se părea că se ridică o cortină care îmi permite să văd lucrurile foarte clar, în culori şi într-o suită logică, aşa cum se petrec în realitate.

Atunci când mi s-a întâmplat pentru prima oară, eram în baia părinţilor mei când am văzut un tânăr care încerca să aducă la viaţă un nou-născut complet vânăt, ca şi cum s-ar fi sufocat. O asistentă gata să-i vină în ajutor stătea în imediata lui apropiere. Copilul nu respira deloc. Medicul îl scălda alternativ când în apă rece ca gheaţa, când în apă caldă. Apoi l-a luat de picioare şi a început să-l balanseze cu capul în jos, până când în sfârşit, spre marea uşurare a tuturor celor de faţă, s-a auzit un scâncet. Tata, care stătea la uşă, s-a repezit către patul mamei, a căzut în genunchi, şi-a pus capul pe marginea patului şi a plâns aşa cum nu a făcut-o niciodată înainte.

Mama era foarte palidă, dar zâmbetul ei obişnuit îi strălucea pe buze şi îi ilumina faţa; ea mângâia părul tatei. Acesta s-a calmat treptat, s-a ridicat în picioare şi s-a dus în camera de vizavi, unde se aflau mătuşa Raphaela şi fiica ei, aşteptând să o poată vizita pe mama. În mod ciudat, putem vedea simultan în toate camerele, lucru care în realitate nu este posibil. M-a mai surprins un lucru: tânărul, care, între timp, pusese bebeluşul în mâinile unei asistente, avea un mers săltat. Am mai observat părul său blond şi cârlionţat, şi l-am auzit cu claritate spunând:

- Mama şi copilul sunt în afara oricărui pericol. Nu au nevoie decât de calm şi de izolare. Dacă cineva de afară intră în cameră, nu pot răspunde pentru starea lor de sănătate, căci sunt amândoi slăbiţi şi o infecţie este oricând posibilă.

- Bineînţeles, doctore, i-a răspuns mătuşa, după care am văzut-o cum pleacă împreună cu fiica ei.

Apoi imaginile s-au înceţoşat, iar eu m-am trezit.

A doua zi dimineaţă m-am repezit la mama să-i povestesc visul. Ea a râs şi mi-a spus:

- Te rog, renunţă la asemenea vise. Am destui copii! Şi cum se face că mătuşa Raphaela a fost prezentă în visul tău? Ea nici măcar nu locuieşte împreună cu noi. Şi cine este acest tânăr cu mersul săltăreţ şi cu părul blond? Nu ţi se pare nimic suspect atunci când visezi tineri frumoşi?

- Nu ştiu, mamă, cine este, dar aşa l-am văzut eu în vis.

La masă, toată lumea a vorbit de visul meu, dar a doua zi l-au uitat cu toţii.

Şase luni mai târziu, mama s-a simţit indispusă. Nu mai putea să mănânce, iar medicul s-a gândit că ar putea avea un ulcer duodenal. I s-au făcut radiografii şi tot felul de examene medicale, dar acestea nu au elucidat cazul. Atunci, medicul i-a recomandat mamei să consulte un ginecolog.

După consultaţie, acesta i-a spus: „Vă felicit! Finalul acestei boli grave de care suferiţi va fi un botez!”, după care a râs din toată inima.

Mama s-a întors acasă disperată. Avea deja 39 de ani. Apoi s-a calmat şi şase luni mai târziu, adică la exact un an după visul meu, când nimeni nu mai suspecta posibilitatea ca mama să mai dea naştere unui copil, incredibilul s-a produs totuşi. Bătrânul profesor angajat pentru naştere i-a recomandat ca asistent pe un tânăr deja celebru. Copilul a venit pe lume practic sufocat. A fost nevoie să treacă 20 de minute înainte ca el să scoată primul sunet. Epuizat de emoţii, tata a căzut în genunchi în faţa mamei şi marele bărbat a plâns ca un copil. Mătuşa Raphaela, care se afla la noi pentru două zile, împreună cu fiica ei, era pe punctul de a pleca când copilul s-a născut. Cele două au aşteptat în camera de alături, până când tata a venit să le spună că totul s-a terminat cu bine.

Înainte de plecare, mătuşa Raphaela a întrebat dacă putea să o vadă pe mama. Atunci a intrat tânărul medic – care avea într-adevăr un mers săltăreţ şi părul blond! – şi a pronunţat exact cuvintele pe care le auzisem eu în vis. Da, totul s-a petrecut exact aşa cum văzusem eu! Ca şi cum aş fi văzut scenele dintr-un film, tăiate de restul evenimentelor.

De atunci, mi s-a întâmplat deseori să văd viitorul. Aceste viziuni îmi apăreau întotdeauna în vis, ca şi cum s-ar fi ridicat o cortină, apoi, mulţi, mulţi ani mai târziu, am reuşit să intru în această stare de receptivitate în mod voluntar, fără să mai adorm.

Noua mea surioară a intrat în familie aproape ca o nepoţică. Grete avea deja 19 ani, eu 16 şi fratele meu 9. Evident, ea a devenit preferata tuturor. Sosirea ei printre noi le-a captat atenţia celor mari, astfel încât noi, cei mai în vârstă, am rămas în planul din spate al preocupărilor familiale, şi adeseori singuri. În toate ieşirile noastre, la concerte, la patinaj, la diferite petreceri, singura care ne însoţea a fost de cele mai multe ori guvernanta. Mama îşi consacra tot timpul noului-născut, la fel cum făcuse cândva cu fratele meu. Nu-i de mirare că nu a mai avut ocazia să-şi facă griji în legătură cu problemele mele personale, deşi a remarcat în treacăt certurile mele cu logodnicul pe care îl aveam. Pe scurt, am fost nevoită să lupt singură, fără nici un ajutor.

Trecutul se trezeşte

Era încă vară când m-am întors acasă de la mătuşa Raphaela, după ruperea logodnei mele. Aveam 19 ani şi visam să mă pot bucura de noua mea libertate. Puteam în sfârşit să mă întâlnesc cu diferiţi tineri fără să am parte de cele mai cumplite scene de gelozie.

Imediat ce m-am întors, m-am dus la clubul de tenis, unde am făcut cunoştinţă cu un tânăr simpatic şi curat, cu o înfăţişare agreabilă. Avea un cap frumos, un corp musculos şi bine întreţinut, şi purta un costum de tenis de un alb imaculat. Mi-a plăcut imediat – la fel cum i-am plăcut şi eu lui! Trei zile mai târziu, o parteneră de joc a aruncat cu neîndemânare racheta şi a nimerit în capul copilului de mingi. Copilul a început să plângă. Tânărul cel simpatic şi-a pus jos racheta, s-a dus la copil şi l-a luat în braţe, fără să-i pese deloc de lacrimile care i se scurgeau pe costumul cel alb. L-a mângâiat, i-a şters lacrimile şi i-a dat o monedă de argint, până când copilul a încetat să mai plângă şi s-a dus la bufet să-şi ia bomboane.

Această scenă mi-a încălzit inima. O, m-am gândit, mai există deci şi tineri care au o inimă în piept? Deja începeam să-l iubesc…

Ne-am celebrat logodna în iarnă. Ne iubeam profund, cu pasiune, iar eu aşteptam cu nerăbdare să-i devin soţie, trup şi cu suflet, din toată fiinţa mea.

Tata dorea să-mi termin mai întâi studiile. Mai aveam încă un an la Academia de Muzică. Am fost nevoiţi aşadar să aşteptăm. În fiecare zi petreceam 4-5 ore la pian, învăţând legile armoniei, cântam muzică de cameră, făcând tot ceea ce trebuia pentru a-mi pregăti examenele. Logodnicul meu îşi petrecea serile la noi acasă.

Într-o seară, după ce el a plecat, m-am pus în pat şi am adormit profund. Ca de obicei, prin visul meu s-au derulat tot felul de imagini onirice, haotice şi fără nici o logică. Dintr-o dată, am auzit un sunet ciudat care se repeta ritmic, ca un fel de bubuit, din ce în ce mai puternic, până când m-am trezit şi am redevenit conştientă.

Am deschis ochii şi am constatat că zgomotul ritmic provenea de la toba supraveghetorului de sclavi din dreapta mea, care ţinea ritmul pentru sclavii care mă trăgeau. Eram culcată pe ceva care semăna cu o sanie ce aluneca pe nişte şine. Ştiam că sunt dusă în afara unui palat, căci am auzit porţile închizându-se în spatele meu.

Doream să mă scol, dar eram incapabilă, membrele mele nu mă ascultau: tot corpul meu, de la gât până la tălpi, era înconjurat de nişte centuri foarte strânse. Stăteam astfel, ca o bucată de marmură, cu mâinile încrucişate pe piept şi cu picioarele întinse. Poziţia nu-mi permitea să văd decât înainte şi în sus. Am privit către picioare şi am văzut spinările acoperite de sudoare ale oamenilor care trudeau sub soarele de plumb. Sclavii avansau ritmic şi mă duceau tot mai departe. Deasupra capetelor lor am zărit un mare edificiu din piatră albă, pe care se vedea o pată neagră, ca o poartă. Această clădire cu pereţii strălucitori de albi se profila uluitor pe albastrul cerului. Sclavii continuau să mă tragă, edificiul se apropia, poarta devenea din ce în ce mai mare.

Am privit către cer, al cărui albastru devenise aproape negru. Două păsări mari zburau deasupra mea: să fi fost berze sau cocori?

Clădirea era din ce în ce mai aproape. Pata neagră a devenit acum foarte mare… da… este într-adevăr o deschizătură. O, acum recunoşteam locul… Eram în Valea Morţilor… în acest mormânt! Am sosit deja. Sclavii au intrat înăuntru, dispărând în întuneric… Am intrat şi eu în gaura cea neagră, şi după lumina orbitoare a zilei, totul a devenit întunecat. Nu mai exista nimic… mă aflam în întunericul cel mai deplin! Înspăimântată, am încercat să aflu răspunsul la întrebarea: „Oare cât timp, cât timp trebuia să rămân aici, prizonieră?”

Am auzit atunci o voce foarte distinctă, pe care o cunoşteam foarte bine, pronunţând imperturbabil verdictul:

„Trei mii de ani…”.

Terorizată, mi-am pierdut cunoştinţa…

Cineva încerca să mă scuture din toate puterile. Mi-am ridicat ochii şi am întâlnit privirea sorei mele. Aceasta mă scutura, speriată.

- Pentru numele lui Dumnezeu, mi-a spus ea, ce ţi s-a întâmplat? Stăteai aici, cu ochii întredeschişi, şi gemeai ca şi cum ai fi fost pe punctul de a muri! Nu te simţi bine? S-o chem pe mama?

Am vrut să-i răspund, dar din gura mea nu a ieşit nici un sunet. Teroarea prin care trecusem continua să mă paralizeze. I-am făcut un semn sorei mele să se liniştească. Am căzut apoi înapoi pe pernă şi am încercat să mă gândesc, dar nu puteam face nici măcar acest lucru. Am rămas astfel vreme îndelungată, încă înspăimântată, aşteptând ca inima să mi se calmeze, şi eu împreună cu ea, încercând să-mi redobândesc controlul, să înţeleg cine sunt şi unde mă aflu. Sora mea a rămas alături de mine, apoi, dându-şi seama că m-am liniştit şi că am început să respir mai regulat, m-a întrebat:

- Ai nevoie de ceva?

- Nu, mulţumesc, i-am răspuns eu.

A doua zi, am încercat să-mi pun gândurile în ordine. Ce anume văzusem? Ce se petrecuse în timpul nopţii? Visul semănase cu cele despre viitor, dar era limpede că nu putea fi un vis premonitoriu. În viziunile despre viitor rămâneam întotdeauna aceeaşi persoană ca şi în starea de veghe, în timp ce de această dată eram altcineva!

Eram cea de aici, dar în acelaşi timp eram şi fiinţa condusă spre cavou, unde m-am simţit acasă. În câteva minute trăisem o experienţă în care ştiam exact cine sunt, cui aparţin, unde mă aflu acasă, pentru ca apoi să retrăiesc nişte episoade dintr-o altă viaţă, dintr-un alt cămin, care era exact căminul despre care îmi aminteam pe când eram copil, acolo unde mă simţeam cu adevărat „acasă”, şi în care „marele om” era de fapt tatăl şi soţul meu de atunci, „adevăratul” meu tată. Anii care au trecut şi acceptarea progresivă a situaţiei prezente mă făcuseră să mă obişnuiesc cu ideea că părinţii mei actuali erau „adevăraţii” mei părinţi. Dar ciudata impresie rămăsese de-a pururi gravată în subconştientul meu şi ieşea acum la iveală. Era surprinzător că lucruri care mi se păruseră evidente atunci când le-am „retrăit” mi se păreau acum bizare. Cele două atitudini se aflau într-o opoziţie evidentă. De pildă, ştiam că este perfect normal să fiu în acelaşi timp fiica şi soţia tatălui meu – faraonul – resimţind acest lucru ca pe o onoare. În situaţia prezentă această idee mă şoca, întrucât educaţia modernă îmi sădise în suflet principii morale complet diferite. Dar la epoca respectivă ele nu erau deloc imorale, ci părea complet normale. Dacă soţia faraonului murea, iar acesta nu avea o soră, el îşi ridica fiica la rangul de soţie. Era imposibil să plaseze pe altcineva, străin de familia sa, deasupra fiicei sale în rang. Deci, cine altcineva decât ea putea sta alături de regalul ei consort ca soţie şi regină? Ce era imoral în asta? Dimpotrivă, ar fi părut imoral să introduci o străină în sânul familiei. Îmi aminteam de atâtea lucruri, îndeosebi de Templul în care fusesem de atâtea ori, dar mai erau multe aspecte care îmi rămăseseră neclare. Nu ştiam de ce eram aşezată în giulgiu, încercuită de centuri, de ce fusesem introdusă în mormânt? Şi cui îi aparţinea acea voce familiară? Cui? Un zid părea să îmi blocheze accesul la propriile mele amintiri, şi ori de câte ori mă forţam să îmi reamintesc, ceva ca un curent electric se opunea. Nu puteam regăsi drumul către propriul meu trecut!

A doua zi la micul dejun, i-am zis lui tata:

- Am învăţat la şcoală că piramidele erau morminte regale. Nu-i adevărat! Nu toate piramidele serveau drept morminte, unele dintre ele serveau cu totul altor scopuri. Morţii erau îngropaţi între zidurile cetăţii, în Oraşul Morţilor. Ei erau aduşi din palatul regal într-un fel de giulgiu aşezat pe o sanie şi erau traşi până în locul în care erau îngropaţi. Mormântul era apoi blocat cu o poartă de piatră.

Uimit, tata m-a privit şi mi-a spus:

- De unde cunoşti tu toate aceste detalii, în condiţiile în care toţi egiptologii susţin că piramidele sunt morminte regale? Nu am auzit niciodată vorbindu-se de un Oraş al Morţilor!

- Şi totuşi, tată, eu ştiu mai bine, i-am răspuns eu, conştientă de adevărul spuselor mele.

- De unde ştii? a insistat el.

Toate privirile erau aţintite asupra mea.

- Mi-e greu să-ţi spun cu exactitate. Nu pot să explic, după care le-am povestit tuturor viziunea mea de noaptea trecută.

Tata m-a ascultat cu multă atenţie şi a constatat că mai tremur încă, deci era limpede că trăisem ceva ieşit din comun. În final, a spus:

- În Hamlet, Shakespeare spune: „Horatio, există pe pământ şi în cer lucruri pe care voi, cu filosofia voastră, nici măcar nu le visaţi!” Am auzit vorbindu-se de amintiri din alte vieţi, dar personal nu cred în asemenea lucruri. Aş vrea să ştiu cum se poate ascunde întreaga istorie a unei familii, cu toţi nenumăraţii săi strămoşi, într-o celulă minusculă, aproape invizibilă? Savanţii emit ipoteze şi le schimbă la fiecare 20 de ani.

- De aceea, ţi-aş recomanda să nu te mai gândeşti la asemenea lucruri. Uită-ţi visul… sau viziunea. Ea îţi poate influenţa sistemul nervos şi îţi poate afecta echilibrul interior. Mai bine fixează-ţi picioarele pe pământ şi uită totul despre înmormântările egiptene. Poate că ai citit ceva în legătură cu acest subiect…

- Nu, tată. Nu am citit şi nu am auzit absolut nimic în legătură cu acest subiect, cu excepţia puţinelor nformaţii predate la şcoală şi care nu mi-au stârnit cu adevărat interesul. De altfel, şcoala m-a învăţat lucruri despre Egipt complet diferite de cele din viziunea mea. Nu înţeleg deloc această experienţă, dar am convingerea interioară că ceea ce am trăit a fost absolut exact. În plus, ştiu cu certitudine că persoana din vis eram eu, deşi nu pot explica cum de m-am transformat în ceea ce sunt acum. Dar cine era cealaltă persoană? Nu înţeleg nimic. Este oare posibil ca o fiinţă umană să trăiască de mai multe ori?

- Avem fructe la masă? a întrebat brusc tata. I s-au adus fructele, iar conversaţia s-a orientat către alte subiecte.

Când m-am culcat din nou, în seara respectivă, eram curioasă dacă voi mai visa iarăşi despre celălalt „eu”. Nu s-a întâmplat însă nimic. Am aşteptat multă vreme, zile şi nopţi. Am încercat chiar să mă proiectez singură în acea lume a trecutului, dar nu am reuşit. Visul nu s-a mai repetat.

Încetul cu încetul am uitat de el, sau mai bine zis nu m-am mai gândit la el. Natura mea echilibrată mă făcea să lucrez foarte mult. Exersam la pian, pictam portrete, studiam, şi îmi aşteptam logodnicul în fiecare seară…

Şi astfel a trecut un an.

Cea de-a doua întâlnire cu moartea

A sosit în sfârşit şi ziua căsătoriei mele. Când îmi amintesc astăzi de ea, mi se pare că a fost un vis: eu în rochie cu trenă lungă, cu un voal alb pe faţă, intrând în salon şi punându-mi braţul pe cel al logodnicului meu, îmbrăcat în haine de gală. Ni s-au făcut fotografii, lucru care nu mi-a plăcut niciodată şi care mă face întotdeauna să fiu nervoasă. Am coborât apoi scările şi am urcat în maşina decorată cu flori, urmaţi de Grete şi de verişoara mea, amândouă îmbrăcate în roz, însoţite de cei doi veri cu care încheiasem cândva pactul de „prietenie eternă”. Între timp, deveniseră amândoi tineri ofiţeri foarte cocheţi! Urma apoi fratele meu cu faţa lui serioasă şi tristă – avea 14 ani – şi micuţa mea surioară de patru ani, o adevărată păpuşă care observa lumea adulţilor cu un aer obraznic. Urma apoi un întreg cortegiu format din părinţi, mătuşa Raphaela, frumoasă şi distinsă, mama logodnicului meu, mama mea, strălucitoare, frumoasă şi încă tânără la braţul lui tata, care, cu fracul şi cu papionul său, impresiona toate femeile din apropiere. Când a observat că mă amuz de frizura lui, el mi-a zâmbit într-un fel care mi-a dat de înţeles că toate aceste formalităţi i se pare şi lui puţin ridicole. Dacă ar fi ştiut cât sufeream din cauza mănuşilor pe care trebuia să le port, lungi până la umeri! Of, dacă aş fi putut să le smulg şi să mă simt liberă! Cu buchetul în mâini, mi se părea că eu şi logodnicul meu eram victimele decorate cu flori ale unui „ritual” tiranic, dar că trebuia să jucăm acest rol. Mi-ar fi plăcut să fug şi să scap de privirile nenumăratelor mătuşi, unchi, cunoştinţe şi alţi spectatori care se uitau la noi ca la circ. Ştiam că trebuie să mă concentrez asupra sacramentului suprem: realizarea iubirii. Dar ce mare era diferenţa de concepţie! Puteam vedea cum unele din rudele noastre şuşoteau la urechile altora, comentând tot felul de istorii stupide pe seama noastră. Dar nu puteam să fug, aşa că lunga coloană de maşini s-a îndreptat către biserică, unde am intrat şi am ajuns în faţa altarului. Doream să fiu sentimentală, romantică, emoţionată… dar nu reuşeam. Eram la fel de calmă şi de echilibrată ca de obicei. Am ascultat cu răbdare preotul care a rostit cuvinte frumoase. Mă privea în ochi şi mi-am dat seama că se gândeşte la ceea ce i-am cerut: să ţină o slujbă cât mai scurtă, căci în caz contrar mă va lua căscatul!

Ce brutal! Mama rămăsese şocată de impertinenţa mea, dar cel puţin am obţinut ce am vrut: slujba a fost scurtă şi la obiect. Domnul fie lăudat! Nu lungimea slujbei de căsătorie determină fericirea în cuplu, asta e clar! În cele din urmă am ieşit, iar alaiul de părinţi şi prieteni s-au repezit asupra noastră să ne felicite, să ne atingă, să ne îmbrăţişeze, şi totul părea că nu se mai termină… Toţi unchii mai în vârstă îţi găsesc o plăcere perversă în a îmbrăţişa o mireasă tânără, lucru care ma dezgustat întotdeauna… Of, s-a terminat totul! Singurul test care mai rămăsese era banchetul. În sfârşit, toată lumea s-a retras. M-am schimbat şi am plecat împreună cu soţul meu în călătoria de nuntă…

După ce aşteptasem atâta vreme să devin soţia celui pe care îl iubeam atât de mult, m-am simţit copleşită. Trăiam fericirea supremă, o fericire pe care nu mi-o imaginasem niciodată. Îmi atinsesem ţelul; devenisem soţia lui în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Între noi nu mai existau interdicţii. Îl iubeam cu pasiune, din toată inima, iar el îmi răspundea cu aceeaşi iubire. Era împlinirea supremă a iubirii, cu trup şi suflet.

Apoi, dintr-o dată, totul s-a spulberat. M-am lovit cu capul de zid, de acelaşi zid de care mă mai lovisem odată: m-am întâlnit cu moartea pentru a doua oară în viaţa mea. Dar de această dată a fost infinit mai dureros…

Atâta timp cât aşteptasem această fericire avusesem un punct fix în ceea ce privea viitorul meu; avusesem un ţel. Acum am atins acest ţel, iar sufletul meu a fost satisfăcut. De aceea, viitorul a devenit dintr-o dată gol pentru mine. Am căzut în acest gol, căci nu ştiam dacă mai merită să mai aştept altceva de la viaţă. Ce putea să îmi mai rezerve viitorul? Am realizat tot ceea ce îmi propusesem. Tot ce mai putea să mi se întâmple era să îmi umplu timpul rămas. Timpul care îmi mai rămânea? Dar până când? Răspunsul era simplu: până la moarte!

Trebuia să recunosc că orice aş mai face şi orice aş mai realiza în această viaţă, orice urma să-mi mai aducă destinul, avansam – la fel ca şi orice altă fiinţă umană – într-o singură direcţie, căci nu mai exista alta: moartea! Când va veni ea? Nimeni nu ştie, dar este cert că va veni şi totul va dispărea odată cu ea!

Mai trebuia să recunosc şi că iubirea noastră nu putea dura la infinit, căci unul dintre noi va muri cu siguranţă înaintea celuilalt. Atunci, toată această fericire va dispărea. Ori de câte ori mă aflam lângă soţul meu şi îmi scăldam privirea în frumoşii lui ochi arzând de iubire, o gheară rece mă strângea de gât şi auzeam în interiorul meu această întrebare: „Cât timp te vei putea bucura de aceşti ochi frumoşi? Ce îţi va rezerva viitorul? Chiar dacă am admite că eşti extraordinar de norocoasă şi că vei trăi alături de el foarte, foarte mult timp, sfârşitul va fi acelaşi, căci nu poate exista decât unul: el îţi va închide ochii, sau tu îi vei închide lui ochii! Veţi fi obligaţi să vă despărţiţi, să vă separaţi unul de celălalt. Timpul trece cu repeziciune uimitoare, iar sfârşitul se apropie, mai devreme sau mai târziu. Fericirea cea mai mare, iubirea cea mai profundă, totul trebuie să aibă un sfârşit, iar voi veţi pierde totul, vă veţi pierde unul pe celălalt, şi tot ce ar fi putut fi frumos şi fericit…”.

În timp ce ascultam această voce îmi priveam iubitul. Ştiam că chiar dacă nu aş fi dorit să aud vocea trebuia totuşi să o ascult, nu o puteam face să tacă, căci ea avea dreptate, ea spunea adevărul!

Am constatat deseori că oamenii acţionează ca şi cum viaţa lor ar fi eternă. Ei nu se gândesc la viitor. Majoritatea oamenilor nu par să realizeze că va veni o zi când vor muri, ei şi cei pe care îi iubesc. Ei nu recunosc faptul că a fi împreună aici, pe pământ, reprezintă un cadou de scurtă durată, care trebuie să aibă un sfârşit. Mai devreme sau mai târziu, unul sau altul moare, şi totul s-a sfârşit. Oamenii nu vor să se gândească la asta. De altfel, faptul că se gândesc sau nu, nu schimbă cu nimic lucrurile. Atunci care este sensul fericirii, dacă destinul ne ia înapoi acest cadou, într-o manieră inexorabilă? La ce serveşte ea? Doar ca să fii încă şi mai nefericit? Lupţi să atingi fericirea, iar când ai obţinut-o, ştii că ea îţi va fi luată. Cu cât fericirea este mai mare, cu atât mai mare va fi pierderea.

De fapt, eram mult mai fericită atunci când nu eram prea fericită, căci încă nu aveam posibilitatea de a-mi pierde fericirea. Rezultă în mod implicit că cel care n-a fost niciodată fericit este de fapt cel mai fericit, întrucât el nu are nimic de pierdut! Ce concluzie înfiorătoare! Dar de ce trebuie să fie aşa? Pentru că totul nu durează decât o perioadă, pentru că nimic nu este permanent, pentru că totul moare, totul trece, totul trebuie să treacă!

O, timp! Fragilitate a momentului! Cât va mai trebui să sufăr din cauza ta? De câte ori va trebui să-mi mai izbesc capul de zidul tău negru şi impenetrabil? Tu mi-ai otrăvit fiecare minut de fericire din viaţă, căci ştiam că de îndată ce obţineam ceva, l-am şi pierdut, întrucât acel ceva va avea cu siguranţă un sfârşit.

Şi totuşi, astăzi îţi mulţumesc, mortalitate! Nu mi-ai permis niciodată să mă bucur, nici măcar un minut, de o fericire trecătoare, efemeră. Numai astfel, suferinţa mea constantă m-a făcut să descopăr fericirea infinită, nemurirea, Sinele etern şi divin!

La vremea respectivă nu aveam însă idee că aşa ceva există. Nu ştiam că nefericirea mea era de fapt starea fiinţei pierdute, care strigă după ajutor din profunzimile sufletului, cea care anunţă mântuirea. După cum spune cartea sfântă, Biblia: „Eu sunt vocea celui care strigă în deşert. Eu netezesc calea Domnului. Eu vă botez cu apă, dar după mine va veni cineva mai puternic decât mine. Eu nu voi fi nici măcar demn să-i leg curelele de la sandale. Iar El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc…”.

În acele vremuri eu mă aflam încă în deşert, strigam în sinea mea după ajutor, plângeam cu lacrimi invizibile. Am fost botezată cu apă – lacrimile mele – dar nu ştiam că va veni timpul când voi întâlni Fiinţa eternă. Această stare este urmată de cea despre care se spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel care crede în mine va avea viaţa eternă, chiar dacă va muri” – iar acesta este botezul cu Duh Sfânt şi cu foc…

Dar nu ajunsesem încă acolo, eram precum Ioan Botezătorul în deşert, strigând după ajutor, eram singură, absolut singură cu disperarea mea… Nu doream să vorbesc despre asemenea lucruri cu soţul meu. Acesta era atât de fericit, nu m-ar fi înţeles niciodată. Dacă nu se gândea singur la toate acestea, dacă trăia încă visul muritorilor, de ce l-aş fi trezit eu, făcându-l să fie nefericit? Nu vedeam nici o soluţie la problema mea şi nimeni nu ar fi putut spune că nu aveam dreptate. Oricine ar fi trebuit să recunoască faptul că totul este efemer, iar singura consolare părea a fi „să nu te mai gândeşti la acest lucru”. Ideea de ignorare a realităţii nu mă satisfăcea însă deloc… iar micile poveşti despre lumea de dincolo, pe care ni le relata religia, încă şi mai puţin. Toate acestea nu sunt decât poveşti de adormit oamenii mari. Fericiţi sunt cei care le cred, dar o fiinţă raţională are nevoie de dovezi. Chestiunea a devenit pentru mine o preocupare continuă, o povară spirituală de care nu mă puteam elibera. Din păcate, orice greutate psihică afectează mai devreme sau mai târziu şi corpul…

Tenebre

Statura şi constituţia mea semănau întru totul cu cele ale tatălui meu. Eram înaltă, cu părul închis la culoare, chiar dacă nu la fel de negru ca al său. Tenul meu nu era trandafiriu, ca cel al mamei, ci palid, ca cel al tatălui. Singura diferenţă se referea la ochii mei de un albastru profund, în timp ce ochii lui tata erau negri.

După căsătorie am devenit încă şi mai palidă şi mai slabă. Nu puteam să scap de ideea  caracterului trecător şi a aspectului tranzitoriu al tuturor lucrurilor. Nu mă simţeam nici liberă nici fericită. Această preocupare psihică permanentă a sfârşit prin a avea repercursiuni fizice dezagreabile.

Într-o seară m-am culcat perfect sănătoasă. A doua zi dimineaţă, am deschis ochii şi am privit întâmplător tavanul. Spre surpriza mea, am descoperit acolo o pată neagră. Uimită, m-am aşezat să văd mai precis ce reprezenta acea pată neagră, care s-a mişcat şi ea, imitându-mi mişcarea trupului. Părea să urce şi apoi să coboare lent.

Inima mea s-a strâns. Am realizat că pata nu se afla pe tavan, ci în ochiul meu. Mi-am deschis şi mi-am închis alternativ ochii de mai multe ori, şi am constatat că pata se afla doar la nivelul ochiului drept.

Auzisem odată vorbindu-se de o tulburare a vederii numită „musculiţe zburătoare”. Cel care suferă de această boală vede zburând prin faţa ochilor mici puncte negre, ca şi cum ar vedea un roi dezordonat de muşte. Se părea că originea bolii era pe bază nervoasă, iar doctorii afirmau că nu este o boală gravă. Am încercat aşadar să vă aceste „muşte zburătoare”. Am privit în sus, în jos, iar pata neagră a continuat să se mişte, urmând legea gravitaţiei, ca şi cum ar fi fost prinsă cu un fir de o extremitate a ochiului, capătul celălalt al firului rămânând liber şi urmând mişcarea oculară. Nu părea să fie vorba de o iluzie optică pe bază nervoasă. Era ceva cât se poate de real, de fizic!

Astfel a început pentru mine un lung şi penibil calvar, specific tuturor celor care suferă de boli în faţa cărora ştiinţa rămâne neputincioasă.

M-am dus de la un profesor la altul, dar numai pentru a auzi repetându-mi-se că ochiul nu poate fi vindecat întrucât simptomele nu sunt specifice unei boli organice. Unul dintre doctori mi-a spus:

- Nu este o boală, şi de aceea nu poate fi vindecată. Este vorba de un semn de îmbătrânire care apare foarte rar şi la tineri, la fel cum există tineri al căror păr albeşte din cauza unor probleme psihice. Cum poate fi remediată problema? Situaţia se poate stabiliza dacă problemele psihice dispar. Cât despre vindecare… numai bolile pot fi vindecate. Ştiinţa contemporană este neputincioasă în faţa răului de care suferiţi. La persoanele în vârstă acest lucru nu este periculos, întrucât răul avansează foarte lent. Cât despre tineri, nu ştim nimic. Din punct de vedere organic, ochii dumneavoastră sunt perfect sănătoşi, dar sunt foarte sensibili. Examinarea lor a arătat că acuitatea dumneavoastră vizuală este excepţională; numai o persoană dintr-o mie vede la fel de bine ca şi dumneavoastră. Facultatea dumneavoastră de percepţie este uimitor de bine dezvoltată. Sensibilitatea dumneavoastră la lumină este atât de extraordinară încât aţi putut citi fără probleme chiar şi cele mai mici litere de pe panou, în condiţiile în care lumina nu era foarte puternică. Un om obişnuit nu ar fi putut vedea nici măcar numărul de degete pe care le-aş fi ridicat deasupra capului. Există marinari care, de la o distanţă incredibilă, pot citi ora de pe ceasul unei biserici aflată pe malul râului pe care navighează. Dar ei sunt expuşi în permanenţă aerului marin, nu sunt nervoşi şi nu suferă de probleme psihice. În plus, au rezistenţa necesară pentru a-şi păstra sensibilitatea ochilor. Dar dumneavoastră, scumpă doamnă, trăiţi într-un mare oraş şi nu puteţi fi la fel de rezistentă; sunteţi atât de slabă încât păreţi de-a dreptul transparentă. Spuneţi-mi, aveţi cumva o anumită tensiune psihică?

- Nu, domnule profesor, i-am răspuns eu, sunt cât se poate de fericită.

Cum l-aş fi putut face să înţeleagă că povara pe care o purtam în suflet era legată de caracterul trecător al lucrurilor? Că mă luptam cu timpul, care antrenează inexorabil toate creaturile vii şi fericirea lor către distrugere, către moarte?

Şi chiar dacă i-aş fi vorbit deschis, mi-ar fi putut da el o soluţia pe care o căutam? De aceea, am preferat să-i răspund printr-o altă întrebare:

- Domnule profesor, celălalt ochi poate fi şi el atacat?

- Este imposibil de ştiut. Să sperăm că injecţiile cu săruri vor fi eficiente şi că pata se va  resorbi. Nu putem decât să sperăm că celălalt ochi va rămâne sănătos. Îmi este imposibil însă să anticipez ce va urma, şi nu pot garanta pentru nimic.

- Trebuie să aveţi grijă să mâncaţi cât mai bine, să vă îmbogăţiţi sângele, pentru a vă amplifica pe această cale rezistenţa ochilor. Atunci când soarele este puternic, protejaţi-i cu ochelari de soare cu sticla bine şlefuită. Odihniţi-vă cât mai bine, şi să sperăm că ochiul se va vindeca.

Acest lucru îmi era suficient. Am plecat împreună cu soţul la părinţii mei, dar mi se părea că sunt străină faţă de tot ceea ce se petrece, ca şi cum ar fi fost vorba de altcineva. Ascultam cum cineva răspunde la întrebările puse de părinţi, cum cineva ia masa de seară. Totul mi se părea schimbat, totul era ciudat. Întreaga familie era tulburată, dar nimeni nu dorea să arate acest lucru. Toată lumea încerca să arate veselă. Mama şi-a propus să mă consoleze:

- Fii liniştită, totul va reintra în normal. Din câte ştim, nimeni din familia noastră nu a fost vreodată bolnav cu ochii. Ochiul tău se va vindeca. Nu te mai gândi!

Of, de câte ori nu am auzit aceste cuvinte din partea celor care mă iubeau şi care doreau să mă consoleze. „Nu te mai gândi”. Cum să nu mă gândesc la ceva care dansează în permanenţă prin faţa ochilor mei? Cum să uit acest fir negru care îmi acoperă o parte din vedere? Atunci când priveam pe cineva, pata neagră îi ascundea nasul sau fruntea, după care cobora lent către gură. Mai târziu, când petele negre s-au înmulţit, am ajuns să nu mai văd cu ochiul bolnav decât prin intermediul unei fante subţiri. Atunci, cum să nu mă gândesc?

În primele zile am fost foarte abătută, ca şi cum în cap mi-ar fi căzut o stâncă uriaşă, care mi l-a zdrobit. Nu putem înţelege: ochii mei erau într-adevăr în pericol? Să fie acesta un semn de îmbătrânire? Imposibil! Era un coşmar din care trebuia să mă trezesc cu orice preţ. Apoi, eliberată de această greutate, voi putea respira în sfârşit liberă…

Nu a existat însă o asemenea trezire. Stăteam deseori în faţa oglinzii, privind imaginea din ea: o faţă copilăroasă, cu doi ochi mari şi albaştri. Iar aceşti ochi dădeau semne de îmbătrânire prematură? Eram încă tânără, abia îmi începusem viaţa! Să fiu deja bătrână? Când fusesem pe munte şi mă întâlnisem pentru prima oară cu moartea, am fost nevoită să admit că totul era efemer. Dar nu m-aş fi aşteptat totuşi ca totul să decurgă atât de rapid… atât de neaşteptat… Ideea că mai aveam mult timp în faţă mă liniştise. Să se fi scurs deja timpul meu? Era oare posibil ca anumite părţi ale corpului să îmbătrânească mai rapid decât altele? Ca organe atât de importante ca şi ochii să se deterioreze mai rapid? Iar corpul să continue să trăiască multă vreme, dar fără ochi? Să fiu oarbă? Cumplit! Cumplit!

Nu! Nu voi putea suporta niciodată aşa ceva! Doream să fug… să scap… Dar unde? Boala mea, aceste pete negre, mă urmau pretutindeni, oriunde aş fi mers…

Trăiam aşadar o stare de disperare cruntă, pe care nu o pot înţelege decât cei care au trecut prin asemenea experienţe. Inima mea se strângea ori de câte ori vedeam oameni orbi… ca şi cum i-aş fi înţeles în sfârşit! Durerea mea nu îmi lăsa nici măcar un minut de odihnă. Petele negre palpitau constant în faţa nasului meu şi se transformau în permanenţă. Le observam fără încetare. Luasem obiceiul ca în fiecare dimineaţă, la trezire, să îmi examinez ochii. Era mai rău? Puteam încă citi literele mici cu ochiul drept? Dacă nu puteam, dacă – plină de groază – constatam o agravare a situaţiei, sângele îmi urca la cap, inima începea să-mi bată într-un ritm nebunesc şi mă duceam din nou la doctor, să stabilesc gradul deteriorării.

O, Beethoven! Cât de bine îţi înţelegeam disperarea atunci când ai început să surzeşti. Tu ai cunoscut această stare, această panică, acest sentiment cumplit. Nu mai puteam suporta, trebuia să plec, să scap de această suferinţă atroce. Da, dar unde? Nu exista nici un loc în care să pot scăpa de necazul meu. Nu puteam să ies din propria mea piele. Eram condamnată pe viaţă!

Disperarea mea în faţa caracterului trecător al vieţii era şi aşa o povară grea pe care trebuia să o duc. Acum mai trebuia în plus să port în faţa ochilor acest aide-memoire etern care să-mi aducă aminte de declin, de moartea care se apropia. Simţeam că înnebunesc.

Nu mă mai puteam bucura de nimic. Soţul meu făcea tot ce-i stătea în puteri să mă ajute să uit de starea mea. Dar orice ar fi făcut, orice dar mi-ar fi adus, eu nu mă puteam bucura. Recunoşteam pretutindeni declinul şi moartea, căci vedeam pretutindeni petele negre. Călugării de la Chartres îşi desenau în palmele mâinilor literele M, M, ca să le reamintească în permanenţă cele două cuvinte: „Memento mori”; petele negre din ochiul meu drept îmi aminteau la rândul lor de orbirea iminentă, de moarte.

Dacă soţul meu mă ducea la plimbare într-o regiune frumoasă, mă gândeam: „Cât timp mă voi mai putea bucura de soare, de munţi, de câmpie, de cer, de natură?” Dacă mă duceam la Operă, mă gândeam: „Cât timp voi mai putea vedea asemenea spectacole, cât timp voi mai putea aprecia mişcările graţioase ale balerinelor?” Simţeam cum mă cuprinde o disperare din ce în ce mai profundă, căci realitatea crudă îmi ataca şi celălalt ochi, chiar dacă aici degradarea era mai lentă. Eram pe punctul de a orbi. Nu mai puteam nici măcar să plâng. Nu am putut niciodată să plâng cu adevărat, am considerat întotdeauna inutil acest lucru, un fel de auto-compătimire, pe care o consideram nedemnă de mine. De altfel, acum plânsul îmi era chiar interzis, căci îmi putea afecta şi mai tare vederea. Îmi purtam în mine disperarea fără să o arăt nimănui, fără să vorbesc cu nimeni despre ea. Îmi era cât se poate de clar faptul că dacă le-aş fi vorbit continuu celor din jurul meu despre durerea mea, i-aş fi demoralizat şi i-aş fi făcut să sufere. Iar cum fiinţa umană încearcă instinctiv să se debaraseze de tot ceea ce îi este dezagreabil şi de tot ceea ce o face să sufere, mai devreme sau mai târziu oamenii s-ar fi îndepărtat – conştient sau nu – de mine. Nu doream să plictisesc pe nimeni cu lamentările mele. Dimpotrivă! Eram veselă şi plină de umor, ca un clovn care, sub masca sa, ascunde o melancolie profundă. Durerea mea era mută!

Am renunţat în mod natural la ambiţiile mele artistice. În afară de pian, începusem să studiez desenul, pictura. Profesorii mei îmi spuneau că aşteaptă mult de la mine. Îmi plăcea atât de mult să pictez! Iar acum, totul se sfârşise! Atunci când încercam să pictez, petele îmi jucau prin faţa ochilor, lucru care mă deranja şi mă făcea să fiu atât de nervoasă încât de-abia mă controlam să nu arunc cât colo pensula şi culorile. Nu mai aveam nici un pic de energie. Un gând îmi revenea obsedant în cap: de ce să fac eforturi să dobândesc un nume şi o reputaţie, numai pentru a fi apoi nevoită să abandonez totul din cauza orbirii mele? Nu! Mai bine renunţam de la început la cariera mea de pictor, concentrându-mă asupra pianului, la care puteam cânta chiar şi oarbă.

Am început aşadar să exersez cu ochii închişi… să mă plimb prin apartament cu ochii închişi, ca să aflu dacă mă pot descurca, dacă pot găsi ceea ce caut, dacă mă pot îmbrăca şi pieptăna cu ochii închişi, astfel încât atunci când va veni orbirea, aceasta să nu mă ia pe nepregătite. De altfel, atunci când închideam ochii, nu mai vedeam petele negre care mă obsedau atâta; erau singurele momente când nu le vedeam dansând prin faţa ochilor mei, singurele mele clipe de răgaz…

Injecţiile cu săruri au fost o altă încercare teribilă pentru mine. Orice om are reflexul de a-şi închide ochii atunci când se apropie de ei un pericol potenţial, pentru a şi-i proteja. Atunci când un obiect trece prin faţa ochilor, pleoapele coboară automat. Am fost nevoită să învăţ să îmi controlez acest reflex. Trebuia să îmi ţin ochiul perfect deschis şi imobil, şi să privesc cum doctorul îmi înţeapă ochiul – căci dacă ochii sunt deschişi, nu ai cum să nu vezi ce se află în faţa lor. A trebuit să trec de 20 de ori prin această încercare. La vremea respectivă nu ştiam că supunerea instinctelor naturale reprezintă unul din exerciţiile cele mai avansate din yoga, care ajută la dobândirea unui control perfect asupra corpului fizic. Destinul m-a forţat să fac acest lucru, şi el m-a ajutat să dobândesc un control perfect asupra sistemului meu nervos. După prima injecţie, când medicul m-a însoţit la uşă, mă simţeam foarte slăbită, şi a trebuit să-mi mobilizez toate puterile ca să nu cad. Mi-a fost teribil de greu să-i zâmbesc în timp ce îmi luam rămas bun de la el; aveam impresia că muşchii gurii îmi erau paralizaţi. Şi ca să pună capac peste toate, injecţiile nu au adus cu sine nici un fel de ameliorare.

Am renunţat la consultaţiile medicale şi mi-am pierdut orice speranţă.

Toţi medicii îmi spuneau acelaşi lucru: nu era vorba de o boală organică, ochii se află într-o stare perfectă, doar că pupila devenea opacă. Vederea mea slăbea de pe o zi pe alta. Ce mai conta dacă deveneam oarbă de un singur ochi, sau de amândoi? Trebuia să mă resemnez şi să accept inevitabilul. Dar tocmai acest lucru nu-l puteam face! Cine se poate resemna, cui i se poate părea normal să orbească? M-am luptat cu fatalitatea, dar era limpede cine urma să piardă… şi întrucât nu puteam ceda, era limpede că trebuia să fiu distrusă…

De fapt, fusesem învinsă chiar din noaptea în care mi-a apărut prima pată neagră, doar că nu recunoscusem acest lucru. Această fiinţă tânără, veselă, impertinentă, vanitoasă şi senzuală, care dorise să devină o mare artistă, celebră şi adulată, o femeie frumoasă şi adorată, fusese învinsă, anihilată. Filosofia mea de viaţă, născută în timpul primei mele întâlniri cu moartea, din munţi, pe care o refulasem până atunci, prelua acum controlul asupra fiinţei mele, în forţă. Nu mai puteam – şi nici nu mai doream – să silesc această voce care îmi reamintea continuu de fragilitatea lucrurilor, să tacă.

Am renunţat să mă mai opun ei şi am început să o ascult cu cea mai mare atenţie. Şi astfel, puţin câte puţin, dar cu o precizie din ce în ce mai mare, am început să recunosc vocea familiară şi atât de iubită: vocea sa…

Punctul de cotitură

Într-o după-amiază, pe când mă întorceam din oraş, admirând casele înconjurate de grădini splendide, soarele care strălucea cu putere, florile delicate şi ciripitul păsărelelor, cuvintele lui Don Carlos mi-au revenit în memorie: „O, Regina mea, viaţa este atât de frumoasă, indiferent ce se întâmplă!”. „Da, am adăugat eu, dacă ochii mei nu şi-ar pierde vederea!”

Am auzit atunci în mine o voce care mă întreba cu claritate: „Eşti deja oarbă? Nu mai vezi deloc lumea, cerul, copacii, florile?”

„Ba da, i-am răspuns eu, privind în jurul meu. Văd încă totul foarte clar”. Mi-am amintit atunci ce îmi spusese profesorul la ultimul examen medical: „Da, ochiul drept a devenit opac, dar cu ochiul stâng vedeţi încă mai bine decât văd majoritatea oamenilor cu doi ochi”.

„Ei bine, dacă vezi încă atât de bine, de ce te plângi, ca şi cum ai fi deja oarbă? De ce anticipezi cu disperarea ta? Să spunem că vei deveni oarbă în cea de-a doua jumătate a vieţii tale. Dacă începi să disperi de pe acum, deşi vezi încă atât de bine, vei putea spune că ţi-ai otrăvit ambele jumătăţi ale vieţii tale. În plus, poţi fi cu adevărat sigură că vei orbi? Poate că vei muri înainte ca răul să se producă pe deplin! În acest caz, ai petrecut săptămâni, luni şi ani de zile făcându-ţi griji inutile, deşi în tot acest timp vedeai foarte bine, excepţie făcând petele negre! Este absurd să te lamentezi pentru ceva care nu s-a produs! Viitorul? Dar ştii tu ce este viitorul? El se referă la evenimentele care nu s-au produs! De ce ai renunţa la plăcerea de a trăi pentru nişte lucruri care nu s-au produs? Prezentul nu este deloc chiar atât de rău pentru tine. Bucură-te de viaţă, şi şansele tale de vindecare vor creşte. Depresia de care suferi nu face altceva decât să accelereze procesul de degradare a ochilor. Bucură-te de prezent şi gândeşte-te că atunci când orbirea ta spirituală va înceta, ochii tăi îşi vor recăpăta vederea”.

Câtă dreptate avea această voce binecuvântată! Chiar şi în momentele mele de disperare profundă îmi dădeam seama că petele negre nu reflectă altceva decât întunericul meu interior, orbirea mea spirituală. Dar cum să fac ca să mă vindec de ele? Tocmai această întrebare îmi tulbura sufletul: nu înţelegeam misterul vieţii şi al morţii – eram oarbă. Rătăceam prin întuneric, căci vedeam pretutindeni numai moartea şi nu puteam înţelege sensul vieţii. Dorinţa mea cea mai vie era să devin „clarvăzătoare”, dar cum puteam face acest lucru?

Vocea mi-a răspuns: „Caută şi vei găsi. Bate şi ţi se va deschide”.

Nu înţelegeam încă sensul acestor cuvinte, dar doream din tot sufletul să ascult. Am început să respir calm şi profund, concentrându-mă exclusiv asupra momentului prezent! Cât de dificil era – petele negre dansau prin faţa ochilor mei şi îmi aduceau aminte de afecţiunea mea – dar am continuat să perseverez, până când am reuşit să mă simt din nou fericită. Da, trebuia să fiu veselă, căci acest lucru părea să aibă o influenţă pozitivă asupra ochilor mei. Trebuia să mă ajut singură. Am început să mă gândesc: ce activitate mi-ar putea aduce o bucurie constantă? Soţul meu, inginer constructor de drumuri şi poduri, era foarte prins de munca sa. Nu ne întâlneam decât la cină: în rest, eram singură toată ziua. Dintr-o dată, un gând mi-a luminat mintea: un copil! Îmi doream cu ardoare un copil, de foarte multă vreme! Ce bucurie! Dacă aş avea un copil, nu aş mai fi niciodată singură!

Mi-am deschis atunci sufletul în faţa acelei fiinţe necunoscute care aştepta – undeva – să devină copilul meu! Iar necunoscutul a auzit chemarea mea…

În timpul sarcinii, procesul de degradare a ochiului a încetat, iar la momentul naşterii uitasem complet de faptul că aveam probleme cu vederea.

La fel ca într-un vis, mă revăd parcă în sala de naşteri a clinicii, epuizată după o anestezie ale cărei efecte le mai resimt încă. M-a trezit însă din amorţeală un sunet, care a făcut inima să-mi vibreze, un strigăt… care nu semăna totuşi cu scâncetul unui nou-născut, ci mai degrabă cu răgetul unui mic leu! „Copilul trăieşte” mi-am spus, plină de recunoştinţă, după care am deschis ochii. Cineva s-a aplecat peste mine: „Este băiat, un băieţel minunat, într-o stare perfectă de sănătate!”, după care mi-a întins o masă de carne roză. Am văzut un cap rotund şi un corp durduliu.

- Este copilul meu? am întrebat, privindu-l cu curiozitate.

Am simţit imediat că numai corpul lui era „copilul meu”; altminteri, era o fiinţă independentă. Tot ce ştiam în legătură cu el era că venise pe lume ca şi „copilul nostru”. Apoi, copilul a fost culcat în leagăn, îmbrăcat cu primele sale haine de om. Cu ochii săi mari, părea să contemple lumea cea nouă.

Părinţii mei au venit să ne salute – pe mine şi pe copilul meu – după teribila luptă pe care o dăduserăm pentru viaţă. Mi se părea că îmi atinsesem limita puterilor; inima de-abia îmi mai bătea, pierdusem foarte mult sânge. Dar copilul trăia!

M-am refăcut foarte lent. Eram slăbită, de-abia suportam lumina. Petele au reapărut, ochiul meu a devenit sticlos. Imaginile recepţionate prin el păreau acoperite de o ceaţă groasă. Dar nu mai aveam timp să mă gândesc la asta. Copilul îmi solicita toată atenţia. Ori de câte ori îmi zâmbea, luându-mă de gât cu braţele sale durdulii, uitam complet de povara care îmi chinuia încă sufletul.

Anii au trecut apoi într-un ritm nebunesc. Copilul creştea, dezvoltându-şi puterea şi graţia. Toată lumea îi admira frumoşii ochi albaştri, plini de iubire. Era de o maturitate neobişnuită pentru vârsta lui. Când a împlinit patru ani, mi-a adus aminte de propria mea copilărie: mi-a arătat o carte cu poze şi m-a întrebat semnificaţia câtorva litere. I le-am explicat. Copilul a observat literele cu toată atenţia, după care a strigat: „Mami, asta înseamnă taur, nu-i aşa?”

L-am luat pe genunchi şi l-am sărutat de o mie de ori. Apoi, una câte una, i-am arătat toate literele. Nu părea să aibă nevoie să le înveţe, ci doar să şi le aducă aminte.

Ne petreceam verile în familie, la vila noastră de pe malul lacului. A fost o lungă serie de veri fericite! Fratele meu şi sora mea mai mică îşi invitau o sumedenie de prieteni, care rămâneau cu noi săptămâni la rândul. Jucam criquet, ne duceam să înotăm sau să dăm la vâsle. Serile, cântam muzică de cameră, jucam jocuri de societate sau dansam pe terasă. Duceam o viaţă frumoasă şi armonioasă.

Ochii nu mă mai preocupau aproape deloc în acea perioadă. După naşterea fiului meu mi-am petrecut câteva luni la mare. Această sursă de energie misterioasă îmi dăduse atâta forţă încât m-am întors radioasă acasă; ochii mei suportau mai bine lumina.

Am putut chiar să reîncep să desenez şi să pictez. În plus, am început să fac gravuri în lemn. Ca întotdeauna, munca artistică mă umplea de bucurie.

Aparent, totul mergea bine, dar nu eram fericită, şi nu ştiam de ce. În interiorul meu creştea o insatisfacţie interioară, pe care curând nu am mai putut-o ignora.

Într-o noapte, după ce am trăit împreună cu soţul meu o nouă experienţă sublimă de realizare supremă a iubirii şi a fuziunii amoroase pământeşti, în loc să adorm fericită, am rămas multă vreme trează, analizând în fel şi chip cauzele nefericirii mele interioare. Am plâns chiar de una singură, în întuneric. De ce eram atât de nefericită? Aveam tot ceea ce îmi trebuia pentru a fi perfect fericită. De unde venea această insatisfacţie?

Repetarea acestei întrebări a atras după sine răspunsul. Din străfundurile subconştientului, motivele au început să iasă la lumină şi să devină conştiente.

Căutam o fiinţă care să fie cealaltă jumătate a mea, care să mă completeze perfect. Iubirea este manifestarea unei puteri care forţează două jumătăţi complementare să fuzioneze. De regulă, numim „iubire” dorinţa inconştientă de fuziune. Personal, am trăit această fuziune, am cunoscut plenitudinea în inima şi în sufletul meu, dar totuşi nu eram fericită. Dimpotrivă, agitaţia şi nemulţumirea mea interioară creşteau de fiecare dată.

M-am aşezat mai bine şi în disperare de cauză, am întrebat din nou: „De ce nu pot să fiu fericită?” Doream un răspuns. Am privit mai adânc în interiorul meu şi am înţeles că fericirea fuziunii nu era aşa cum mi-o imaginasem eu. Inconştient, eu căutasem de fapt altceva, o împlinire sufletească, şi atâta vreme cât acest lucru îmi rămăsese necunoscut, am crezut că iubirea fizică îmi va aduce această perfecţiune. Acum, când trăisem experienţa, trebuia să recunosc că ea nu se ridica la nivelul aşteptărilor mele! Am atins perfecţiunea în fuziunea amoroasă, dar trebuia să recunosc că ceea ce căutam eu era altceva!

Dar ce anume?

Era limpede că eu căutam ceva constant! Căutam o unitate reală şi durabilă! Căutam o unitate prin care să devin identică cu fiinţa iubită! Doream să devin una cu sufletul său, cu gândurile sale, cu întreaga sa fiinţă! Eu doream să fiu el! Acest lucru nu putea fi realizat însă prin fuziunea fizică; aceasta nu este decât o tentativă disperată de a deveni una – în care depui întreaga ta energie – dar chiar în momentul în care crezi că ai atins această perfecţiune apare separarea, iar unitatea dispare.

Mi-am adus atunci aminte de o scenă din copilărie: mă aflam la masă, împreună cu familia mea, şi m-am folosit de lingură ca să unific între ei ochii de grăsime de la suprafaţa supei. Da! Exact acest lucru îl doream: să fac din cele două suflete ale noastre, din fiinţele noastre, una singură. Să fac din cele două „euri” un singur Sine! Dar acest lucru nu este posibil! În iubire, fiecare din cei doi îndrăgostiţi doreşte să se unească cu celălalt. Dar ei doresc să facă acest lucru fizic, aşa că se înghesuie unul în celălalt, se strâng cu disperare unul în altul, dar în zadar. Ştim cu toţii cum se îmbrăţişează doi îndrăgostiţi, inimă lângă inimă, ca şi cum ar dori să fuzioneze în inima lor. Dar ei eşuează de fiecare dată! De ce? Cel care îi desparte este corpul. Rezistenţa corpului împiedică fuziunea perfectă! Ce ciudat este să constaţi că doreşti să formezi un singur tot cu iubitul sau iubita ta, iar cel care te împiedică este propriul tău corp. Ne putem pune atunci întrebarea: este într-adevăr corpul cel care doreşte cu adevărat această unitate? Poate el să dorească ceva pe care îl împiedică însăşi natura sa? Imposibil! Corpul fizic nu poate avea o dorinţă a cărui realizare să o împiedice el însuşi. Cine tânjeşte atunci după această uniune perfectă? Era limpede că nu putea fi decât eul meu necorporal. Dar de ce îmi doream eu această unitate, acest lucru imposibil? Pentru că ştiam că numai această fuziune, această „identificare completă” mă putea satisface şi numai ea mă va putea face să gust din adevărata fericire, cea absolută! Acesta a fost obiectivul meu dintotdeauna. Dar de ce mă aflu în căutarea imposibilului? Pentru că ştiu, pentru că am în minte certitudinea că acesta există, dar într-un fel pe care nu-l cunosc.

Şi ce anume mă împiedică să ajung la el? Corpul! Corpul este cel care rămâne între noi! Înseamnă că atingerea acestui ideal ar fi posibilă, dar într-o stare necorporală. Aspira la regăsirea acestei unităţi. Am trăit-o odată, cândva, dar am pierdut-o. Este oare posibil să fi trăit odată în această stare nematerială, iar prin naşterea în acest corp să fi ieşit din această armonie spirituală?Este posibil să fi trăit într-o comuniune perfectă, într-o lume în care corpul nu există?

După ce am ajuns în mod logic la acest punct din analiza mea, am simţit că dau înapoi: într-o stare necorporală? Într-o lume în care corpul nu există? Altfel spus, într-o „altă lume”? În „lumea de dincolo”? Era oare posibil ca această „lume de dincolo” să existe cu adevărat? Această „lume de dincolo” în care nu am vrut niciodată să cred şi pe care am considerat-o o invenţie necesară religiilor pentru a-i forţa pe oameni să creadă potrivit unui standard moral stabilit de ele în schimbul promisiunii unui „paradis”, dar şi sub ameninţarea unui „infern”? Oare corpul meu nu trăia decât în această lume materială? Trebuia să înţeleg că „eul” meu – care cunoaşte această unitate imposibil de realizat în interiorul corpului şi care aspiră să o regăsească – aparţine unei alte lumi, „lumii de dincolo”? În acest caz, puteam spune că toate fiinţele umane provin dintr-o altă sferă, în care starea de unitate este realitatea, că ele au „căzut” din această lume în lumea noastră, intrând în materie, în corp, în lumea materială…? Raţionamentul mă conducea mai departe: rezulta că dorinţa arzătoare a acestei fericiri pierdute rezidă în „eul” nostru, în sufletul nostru care nu se află în această lume şi care îşi prelungeşte rădăcinile într-o „altă lume”. Iar noi facem mereu aceeaşi greşeală, aceea de a dori să atingem şi să trăim această fericire, această stare de unitate în corp şi prin intermediul corpului, prin sexualitate. Tocmai în acest corp care ne împiedică să o atingem! Abia acum am înţeles ce înseamnă „să fii izgonit din paradis”!

Rezulta că această fericire promisă de toată lumea nu poate fi atinsă decât în lumea de dincolo, în paradis! Şi întrucât nu puteam sili această fericire să pătrundă în lumea mea materială, trebuia să învăţ să cunosc această lume de dincolo unde rezidă fericirea adevărată! Dar cum? Simplele cuvinte nu îmi erau de ajuns – doream să cunosc adevărul! Doream ceva concret!

Noaptea respectivă a marcat un punct decisiv de cotitură în viaţa mea. Am devenit conştientă că sexualitatea reprezintă cea mai mare impostură care există. Natura ne permite ceva magnific, extraordinar; ea ne promite fericirea, împlinirea supremă, dar ne împiedică să o realizăm, şi chiar în momentul în care credem că am atins ţelul, ne trezim de fapt cu o treaptă mai jos decât înainte, căci pierdem multă energie, după care ajungem ca nişte cerşetori. Un proverb latin afirmă că oamenii şi animalele sunt trişti după fuziunea amoroasă…

Eu doream o fericire constantă, eternă, deci nu cea oferită de sexualitate. Nu pe aceea! Ce mai rămâne din marea plăcere sexuală dimineaţa? Nimic, doar oboseală! Ce rost are atunci să repetăm la nesfârşit această greşeală? Totul este inutil, căci nu reprezintă decât un efort disperat pentru atingerea stării de unitate! Fiinţă umană nu îşi va putea realiza niciodată aspiraţia şi nu se va putea topi niciodată în unitatea eternă pe această cale. Înainte de actul sexual există cel puţin forţa de atracţie, această dorinţă care îi uneşte pe cei doi căutători. După împlinirea acestei dorinţe nu mai rămâne decât vidul, şi fiecare rămâne singur cu el însuşi, disperat de singur, singur în eternitate…

Nu asta era ceea ce căutam eu.

Eu doream altceva. Şi de vreme ce sexualitatea m-a păcălit până atunci, am refuzat să mai joc acest joc. Am decis să nu mă mai las amăgită! Sexualitatea putea satisface trupul, dar niciodată sufletul, „Eul”! Am decis că plăcerea sexuală nu va putea niciodată să mă ajute să găsesc unitatea pe care am trăit-o pe vremea când trăiam în interiorul „Eului” meu!

Şi atunci? Doream, aspiram cu ardoare să găsesc fericirea! Trebuia deci să găsesc o soluţie la aceste probleme atât de importante. Nu putem să mă opresc, trebuia să merg mai departe. Dar în ce direcţie?

Dacă fericirea se află în lumea de dincolo, acolo trebuia să merg să o caut.

Şi astfel am ajuns să caut fericirea şi perfecţiunea acolo unde presimţeam că există, în lumea de dincolo…

Lupta pentru regăsirea luminii

Doream să cuceresc lumea de dincolo, dar nu ştiam cum să ajung la ea. Mă simţeam la fel ca cineva care doreşte să cucerească jungla dar nu ştie de unde să înceapă, şi care nu dispune de un cuţit cu care să-şi croiască drumul. El nu ştie ce pericole îngrozitoare îl aşteaptă, ce şerpi veninoşi şi ce animale sălbatice, nu ştie că se poate rătăci sau poate dispărea în vreo prăpastie. Dar tocmai ignoranţa lui îi dă curajul să se afunde în junglă.

La vremea respectivă nu ştiam aşadar că în timpul acţiunii de recunoaştere a lumii de dincolo, adică a regatului inconştientului, forţe necunoscute se vor arunca asupra mea ca nişte fiare sălbatice, la fel cum nu ştiam că voi fi condusă pe căi greşite, în timp ce abisurile nebuniei abia aşteptau un pas greşit din partea mea. Şi nu aveam cu mine decât o armă foarte mică: bunul simţ!

Aşadar, de unde să încep? Religia vorbeşte de lumea de dincolo, dar preoţii cu care am vorbit doreau ca eu să cred orbeşte în nişte dogme pe care nu le înţelegeau nici măcar ei înşişi, sau îmi povesteau mici parabole încântătoare despre un paradis romantic în care nu credeau nici ei, convinşi însă că „micuţa doamnă” ar trebui să se mulţumească cu ele!

De aceea, am preferat să îmi întorc privirea către marii gânditori ai planetei, pentru a afla punctul lor de vedere asupra acestui aspect fundamental: sensul vieţii şi al morţii. Şi cum la acea vreme nu ştiam absolut nimic despre filosofiile orientale, am început să citesc operele gânditorilor europeni.

Am început cu lucrările traduse ale filosofilor greci şi latini. Socrate, Platon, Pitagora, Epictet şi Marc-Aureliu m-au entuziasmat de-a dreptul. Ei m-au învăţat multe lucruri, iar unele aspecte s-au clarificat în mintea mea. Îndeosebi o frază a lui Epictet a rămas întipărită în mintea mea, însoţindu-mă de-a lungul întregii mele vieţi şi ajutându-mă să ies din întuneric şi să mă îndrept către lumina eternă:

„Realitatea nu este niciodată rea; cel mult felul în care o priveşti tu este rău!”

De atunci, m-am străduit să îmi schimb complet felul de a gândi, viziunea asupra lumii – să văd lucrurile în mod diferit! Dar toate aceste mari adevăruri nu au putut răspunde la întrebările mele legate de lumea de dincolo.

M-am aplecat atunci asupra filosofiilor mai moderne, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Descartes, Pascal, Spinoza. Setea mea de cunoaştere a rămas însă intactă. Am simţit că aceştia nu au putut merge mai departe decât le-a permis intelectul, neputând atinge ţelul, adică realizarea.

De fapt, răspunsurile lor erau mai slabe decât cele ale anticilor. Între gânditorii moderni, cel care a mers cel mai departe cu căutările sale mi s-a părut a fi Spinoza. Dar principala mea impresie a fost că aceşti gânditori moderni s-au rătăcit prin circumvoluţiunile propriului lor creier. Cu tot sistemul lor filosofic, ei au fost cu toţii nesatisfăcuţi, dezamăgiţi, nefericiţi. Atunci, cum m-ar fi putut ei ajuta în căutarea marilor adevăruri legate de lumea de dincolo? Era limpede că ei nu ştiau nimic despre ea, şi totuşi căutaseră ceva cu aceeaşi disperare ca şi mine. Dar eu vroiam realităţi, nu cuvinte.

Într-o zi, stăteam la fereastră cu băieţelul meu şi priveam cum cad frunzele castanului. Ca întotdeauna, mă gândeam la sensul vieţii. „Moartea – mi-am spus – mereu moartea!”

Dar vocea din interiorul meu mi-a răspuns: „Moarte? De ce nu vezi decât acest aspect al realităţii? Ce manifestă copacul şi întreaga natură primăvara? Viaţa! Întotdeauna viaţa! Moartea şi viaţa se succed într-un ciclu etern. Moartea nu este decât cealaltă faţă a vieţii…”.

Am înţeles subit că arborele retrage viaţa din frunzele sale pentru a o păstra în sine; frunzele devin astfel nişte simple învelişuri golite, mor şi cad. Ce de învelişuri goale! Viaţa care animase frunzele continua să sălăşluiască în copac, iar primăvara va izbucni din nou cu putere, luându-şi o nouă înfăţişare, creând noi frunze, şi în acest fel viaţa îşi va relua ciclul etern. Copacul inspiră şi expiră viaţă; singure frunzele se schimbă, numai exteriorul său se modifică. Viaţa este eternă, căci viaţa este starea de FIINŢĂ eternă. Viziunea mea a mers chiar mai departe: sursa acestei stări de FIINŢĂ eternă – cea pe care oamenii o numesc Dumnezeu – insuflă în mod similar viaţa în fiinţa umană – exact cum se spune în Biblie că Dumnezeu a suflat prin nările lui Adam suflul vieţii – după care o retrage, iar învelişul golit cade (corpul omului moare). Dar viaţa nu încetează nici o clipă, ea îmbracă un corp nou, într-un ritm etern, un ritm în care trăieşte şi se mişcă tot ceea ce există în univers, de la corpurile celeste şi până la respiraţia şi bătăile inimii unei fiinţe vii.

Mi-a revenit atunci în memorie o amintire: aveam şase sau şapte ani când am auzit vorbindu-se pentru prima oară de moarte. M-am aşezat atunci în faţa oglinzii ca să examinez imaginea invizibilului: propria mea reflexie. Încă de pe atunci nu-mi puteam imagina că va veni o zi când voi muri şi când nu voi mai exista. Doream să ştiu unde se ascunde acest „eu” gânditor care nu doreşte să moară. M-am apropiat astfel de oglindă până când am atins-o cu nasul. M-am privit în ochi cât mai de aproape posibil, în speranţa că voi vedea acest „eu”! Am văzut în mijlocul ochilor mei o gaură neagră, dar nu am reuşit să mă văd pe „mine”. „Eul” – eu însămi – a rămas invizibil, aşa cum am crezut dintotdeauna că este, încă din primele zile când am devenit conştientă pe această planetă. Nu mă puteam vedea nici chiar într-o oglindă; tot ce am descoperit acolo a fost faţa mea, masca mea, şi cele două găuri negre din ochii prin care priveam. Pe de altă parte, ştiam că este imposibil să nu exist! „Bine, mi-am spus atunci, dar prin ce vei privi lumea atunci când ochii tăi se vor închide?” Fără să ezit, am răspuns: „Când voi închide ochii aici, voi deschide alţi ochi altundeva”. „Dar dacă nu te vei regăsi imediat într-un alt corp, dacă între cele două momente va trece o perioadă lungă? Dacă va trebui să aştepţi o săptămână, luni, ani, sau poate chiar mii de ani?” „Acest lucru este imposibil, a răspuns fetiţa micuţă care eram la acea vreme, căci nici atunci când dorm nu ştiu la trezire cât timp s-a scurs în timp ce am dormit. Timpul nu există în somn, şi în moarte trebuie să fie la fel, atât timp cât voi rămâne fără un corp. Indiferent dacă voi rămâne în întuneric – în ‚nimic’ – o săptămână sau o mie de ani, mi se va părea acelaşi lucru. Oricum mi se va părea că am închis ochii aici pentru a-i deschide dincolo. În ‚nimic’ nu există timp. Dar este imposibil să nu mai exist deloc”. Şi astfel, complet liniştită, am renunţat la oglindă şi m-am întors la jocurile mele.

Această amintire din copilărie mi-a revenit în minte în timp ce priveam – adult fiind – frunzele castanului căzând, ca efect direct al legii reîncarnării. M-a surprins să constat cu câtă spontaneitate şi cu câtă naturaleţe putea recunoaşte un copil un adevăr atât de profund în pofida raţiunii sale prea puţin dezvoltate, şi fără să fi auzit sau să fi citit vreodată ceva pe această temă. Singura modificare pe care aş aduce-o astăzi se referă exclusiv la termeni: astăzi aş afirma că: „conceptul de timp” nu există în „inconştient”…

În plus, ştiam acum că port în mine amintirea confuză a unei alte persoane care am fost cândva. Viziunile din Egipt nu erau altceva decât ieşirea la lumină a unor amintiri.

Aspiraţia mea către lumea de dincolo şi ideile mele despre reîncarnare m-au făcut să mă interesez de spiritism. Mediumii pretind că pot intra în contact cu spiritele morţilor şi cred în reîncarnare. Eram totuşi extrem de reticentă în ceea ce îi privea, căci îi auzisem pe părinţii mei vorbind cu dispreţ de ei. Mama avea o prietenă foarte apropiată care practica spiritismul şi  care povestea că în timpul şedinţelor o masă de stejar la fel de grea ca şi plumbul se ridica în aer. Mama refuza întotdeauna să ia parte la asemenea practici, fiind de părere că ele pot afecta sistemul nervos. În timp ce mă gândeam la reîncarnare mi-am adus brusc aminte că am participat odată la o asemenea şedinţă, la bătrâna doamnă, în numele mamei. Cu greu am putea însă numi „şedinţă” ce s-a întâmplat atunci!

Bătrâna prietenă a mamei îşi iubea mult nepoţii şi invita adeseori tineri la masa de prânz. Eu eram unul din aceşti tineri care veneau de multe ori. Într-o zi am rămas mai mult, iar bătrâna doamnă, care avea o natură veselă şi foarte plăcută, a fost încântată să stea de vorbă cu noi. La vremea respectivă aveam 15 ani. Eram cu toţii foarte curioşi să ştim mai multe despre spiritism, aşa că am rugat-o pe doamna respectivă să ne spună mai multe. „Dacă doriţi, ne-a răspuns ea, putem face o masă să se învârtească”. Această perspectivă ne-a încântat pe toţi.

Nu a fost vorba de masa grea de stejar de care vorbise mama, ci de o măsuţă rotundă, cu trei picioare, care a fost adusă în mijlocul salonului. Am înconjurat-o cu toţii, ne-am pus mâinile pe ea, cu degetele răsfirate astfel încât degetele mari şi inelarele să se atingă. Camera era bine iluminată. Totul ni se părea extrem de amuzant, şi totul a devenit de un comic irezistibil atunci când bătrâna doamnă a întrebat cu voce tare: „Spirite, eşti aici?”

Ne-am privit abia reţinându-ne râsul, ca să nu o jignim pe gazda noastră. Ne-am străduit chiar să arborăm nişte mine potrivite cu circumstanţele. Dintr-o dată, masa a început să tremure, ca şi cum o energie ciudată ar fi pus stăpânire pe lemn. Totul s-a accentuat până când masa s-a ridicat cu un picior în aer. Apoi a căzut la loc şi a rămas liniştită.

- Da, a spus bătrâna doamnă, masa a spus da. Când masa bate o dată, acest lucru înseamnă da, când bate de două ori înseamnă nu. Wolfgang, ia o foaie de hârtie şi un creion şi notează literele. Avem de faţă un spirit.

Wolfgang aştepta, cu creionul în mână. Tabla s-a pus apoi în mişcare, a început să freamăte, bătând într-una. Noi recitam alfabetul, iar Wolfgang nota litera la care se oprea ea.

Nu aş putea explica de ce ni s-a părut atât de comic. Era amuzant să recităm alfabetul, şi evident, să vedem cât de serios oficia ritualul bătrâna doamnă. Personal, nu am crezut nici măcar o clipă că masa se mişca singură. Eram convinsă că cel care o mişcă este Nicolas, unul din nepoţii doamnei. Bătăile mesei ne-au amuzat mult, dar asta nu a fost nimic prin comparaţie cu ceea ce a urmat. Însăşi bătrâna doamnă a scuturat din cap, cu o privire de reproş. Dar nimic nu ne putea opri din râs; masa s-a înclinat brusc de mai multe ori, atât de jos încât marginea ei aproape că a atins solul – eram convinsă că va cădea – dar apoi s-a ridicat de fiecare dată într-o manieră irezistibilă, după care a început să se învârtească prin cameră. Pentru a o urma, am fost nevoiţi să începem să alergăm. În cele din urmă ea s-a calmat şi s-a oprit într-un colţ al camerei. Doamna a întrebat: „Nu mai e nimeni?”

Masa nu a mişcat.

- Spiritul s-a supărat pentru că v-aţi amuzat atât de tare. Acum toate spiritele au plecat.

După care a spus:

- O clipă, copii, să vă fac o cafea.

Şi a dispărut în bucătărie.

Rămaşi singuri, am profitat de ocazie pentru a-l întreba pe Nicolas:

- Tu ai fost cel care a mişcat masa, nu-i aşa?

Surprins, acesta a răspuns:

- Eu? Eu am crezut că tu sau Emmerich aţi făcut-o. În nici un caz eu. Degetele mele de-abia atingeau masa.

Ne-am întors cu toţii către Emmerich, dar acesta a protestat vehement:

- A, nu, nu eu am mişcat masa.

- Ascultaţi, le-am spus eu, haideţi să vedem dacă masa se poate mişca singură.

Ne-am înghesuit în jurul mesei şi am încercat să o facem să se mişte împingând de ea. Spre stupoarea noastră, aceasta nu s-a mişcat deloc! Masa era complet imobilă, lipsită de viaţă, aşa cum trebuia să fie orice bucată de lemn! Am insistat şi am împins-o mai tare. În timpul experienţei, masa se aplecase până aproape la pământ, după care se ridicase. Dar toate eforturile noastre au rămas în zadar. Ne-am decis să împingem cu toţii în aceeaşi direcţie, să o ridicăm, dar după ce am reuşit să o ridicăm pe un picior, ea a căzut cu toată greutatea pe celelalte două. Era imposibil să o păstrăm în poziţia iniţială.

De data aceasta ne-am privit în tăcere. Nu înţelegeam nimic. Pofta de râs ne cam trecuse. Singurii care îşi păstrau calmul erau cei doi nepoţi ai bătrânei doamne. Ei ne-au spus că nici ei nu înţeleg ce se întâmplă, dar atunci când mătuşa lor Margaret era de faţă, ea putea ridica chiar şi imensa masă de stejar masiv, pe care în mod normal nu o puteau ridica decât patru persoane. Era aşadar exclus ca mătuşa Margaret să poată ridica singură masa.

Pe drumul către casă, am reflectat atunci la acest fenomen. Nu puteam să cred într-un „spirit” care ridica masa, dar trebuia să recunosc că exista o forţă necunoscută care făcea acest lucru.

După acest incident, viaţa şi-a reluat cursul firesc, cu studiile de pian, ca patinajul, cu certurile cu logodnicul meu de atunci, iar amintirea mesei care se învârtea singură a trecut în uitare. Şi acum, dintr-o dată, ea mi-a revenit în minte. Era clar că nici simpatica doamnă nu ştia ce este spiritismul, dar eram convinsă că există cercuri mai serioase care se ocupă de această problemă. Nu e niciodată prea târziu să renunţi la prejudecăţi. Mă gândeam că dacă voi studia mai îndeaproape spiritismul, aş putea găsi ceva care să mă ajute să avansez cu căutările mele.

Am intrat astfel în contact cu unul din cele mai celebre grupuri de spiritism din ţară.

Responsabilul grupului mi-a dat mai multe cărţi, lăsându-mi latitudinea de a crede sau nu în ele!

http://xa.yimg.com/kq/groups/22465039/1677030799/name/Elisabeth-Haich-INITIEREA.pdf