CRED

Ce înseamnă asta cu adevărat?
În versiunea originală din limba latină, Crezul începe cu verbul la persoana I „credo” care înseamnă „cred”. În limba română, ca şi în latină, prezenţa pronumelui care îndeplineşte funcţia de subiect nu este în principiu necesară, deoarece acesta este inclus şi se deduce din forma verbului. Ei bine, noi ne vom concentra pentru început atenţia exact asupra acestui pronume personal implicit. Cu alte cuvinte, cine este de fapt acest eu care afirmă „cred”?

„Eu cred”: numai luate împreună, cele două cuvinte îşi pot dezvălui semnificaţia completă. În acest context ele se definesc reciproc. Când acest eu implicit afirmă „cred”, afirmaţia lui poartă o încărcătură cu mult mai profundă decât ar presupune acceptarea oarbă a unui fapt nedovedit. În realitate, avem aici expresia celei mai depline și necondiționate forme de încredere. Numai atunci când înțelegem că asta înseamnă cu adevărat credinţa, ne putem da seama cine este acest eu care se exprimă astfel. Și înţelegem că numai un astfel de eu poate crede, în adevăratul sens al cuvântului. Numai un eu suficient de curajos încât să trăiască o asemenea încredere absolută, necondiționată, poate fi o manifestare a adevăratului nostru Sine. Micul nostru ego – din perspectiva căruia vorbim de obicei când rostim „eu” – nu este nicidecum capabil să îndrăznească un asemenea act de încredere. Egoul nostru, care, în esenţă, nu este decât o amăgire, poate în cel mai bun caz să recunoască un fapt exterior; dar nu poate să creadă. De ce? Deoarece credinţa nu este, așa cum s-ar putea crede, o colecţie de ipoteze pe care credinciosul le acceptă ca fiind adevărate. Credinţa este, de fapt, cea mai profundă şi mai curajoasă formă de încredere. Opusul credinţei, înţeleasă ca încredere, nu este îndoiala, ci frica. Iar egoul nostru se hrăneşte cu frică. Egoul nostru îşi datorează întreaga existenţă iluziei de a fi separat de Întreg – bietul de mine, singur, împotriva întregii lumi! Nu este de mirare că se simte mereu izolat, nesigur şi ameninţat din toate părţile. În vreme ce Sinele nostru adevărat îşi trage seva din totalitatea existenţei. De ce anume ar putea atunci să îi fie frică? El are încredere!

Afirmând „eu cred” şi permiţându-ne să simţim la modul cel mai profund semnificaţia ambelor cuvinte, sfărâmăm în mii de bucăţi măştile amăgitoare ale egoului. Pătrundem atunci, la propriu, într-o nouă realitate, dând expresie adevăratei dimensiuni şi demnităţi a experienţei umane.

Ca să ilustrez asta într-un mod mai artistic, o să vă rog să vă imaginaţi următoarea scenă: domnul X, un omuleţ oarecare, intră într-o biserică – un eveniment altfel foarte paşnic şi banal. Totul până vine momentul recitării Crezului, iar domnul X rostește „CRED”. Atunci, preţ de o clipă, pentru ochii care ştiu să privească dincolo de aparenţe, acoperişul şi clopotniţa bisericii zboară în aer, pereţii se cutremură şi se prăbuşesc, iar timpul şi spaţiul se suspendă. Tot ce rămâne este Acela, atotcuprinzătorul Sine uman, ancorat în eternul Prezent.

Cu toate că este exprimat în limbaj creştin, Crezul reprezintă vocea spiritualităţii de dincolo de orice tradiţie. Vocea eului care poate rosti „cred” este vocea adevăratului nostru Sine, acel unic Sine autentic, comun tuturor fiinţelor umane.

Cum ştim că acest lucru este adevărat?
„Cunoaşte-te pe tine însuţi" stă scris deasupra intrării în templul lui Apollo din Delphi, locul celebrului oracol al antichităţii. Dar vechii greci nu erau singurii care considerau acest îndemn la introspecţie adevărata cheie a înţelepciunii. Orice persoană cât de cât conştientă ajunge la un moment dat să se confrunte cu provocarea cunoaşterii de sine. Şi, de îndată ce ne pornim pe acest drum al autocunoaşterii, începem să percepem diferenţa dintre sinele pe care îl observăm în tot acest proces şi Sinele nostru mai mare, Observatorul. Nu vom intra aici în detalii cu privire la implicaţiile diferențierii dintre cele două. Există numeroase cărţi care elaborează în mod strălucit acest subiect, între care „Putrerea prezentului” a lui Eckhard Tolle sau „Minte vastă, inimă profundă” a lui Genpo Roshi. În contextul discuţiei noastre, este suficient să fim atenţi la următoarele două aspecte:

1. Observarea de sine ne oferă ocazia să descoperim cât de puternic suntem identificaţi cu nivelul a ceea ce numim ego. Realizăm că nu suntem cababili să ne oprim nici măcar o clipă gândurile sau să controlăm torentul de poveşti pe care ni le spunem permanent – şi prin care egoul nostru îşi cimentează iluzia de a fi o entitate separată de Tot.

2. Cu cât învăţăm să trăim mai mult în momentul prezent, cu atât ne descoperim mai mult Sinele real. O practică simplă, cum ar fi direcţionarea atenţiei către darurile pe care ni le oferă clipa prezentă – de pildă posibilitatea de a respira, de a ne bucura, de învăţa – ne va aduce din ce în ce mai mult Acasă, în inima Sinelui nostru, care este una cu Totul. Acolo nu există teamă. Acolo, eforturile permanente ale egoului de a-şi perpetua iluzia ne vor face să zâmbim.

Majoritatea statuilor din antichitatea greacă sunt construite cu un picior sprijinit pe pământ şi unul liber. Iată, de pildă, David al lui Michelangelo se susţine ferm pe piciorul său drept, în vreme ce cu stângul pare a dansa. Cei aflaţi încă la început pe calea cunoaşterii de sine îşi sprijină existenţa pe piciorul ancorat în conştiinţa egoului. Rolul practicilor spirituale este de a ne ajuta să ne deplasăm în interior, până ajungem să ne mutăm complet centrul de greutate în adevăratul nostru Sine conştient – în natura noastră de Buddha cum ar spune unii. Alte tradiţii vor folosi termeni diferiţi. Creştinii, de pildă, exprimă asta prin cuvintele apostolului Pavel: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Galateni 2,20). Încercaţi să simţiţi în interior calea către centrul fiinţei voastre, acolo unde sunteţi Observatorul care nu se identifică cu gândurile sale, ci doar le priveşte. Acest parcurs interior vă va dezvălui adevăratul Sine – pe Cristos care trăieşte in noi. Cu cât ne plasăm mai mult în această realitate, cu atât devenim mai profund noi înșine, în felul nostru unic – și, în același timp, una cu toți ceilalți. Acest Sine este unicul care poate „crede” în adevăratul sens al cuvântului. Numai adevăratul nostru Sine este capabil de o asemenea încredere necondiţionată.

De aceea, deşi Crezul este mărturia de credință a comunităţii creştine, textul nu începe cu pronumele „noi”, ci cu „eu”. Chintesenţa Sinelui uman – Purusha în mitologia hindusă, Iitoi (omul din labirint) în miturile Tohono O’Odham din Arizona sau Cosmic Christ, pentru a enumera doar trei dintre numeroasele feluri în care a fost numit – vorbeşte în şi prin mine, pentru că el este cel care sunt cu adevărat.

De ce e nevoie de o asemenea explicaţie?
Dacă înţelegem corect afirmația de la începutul Crezului, ne dăm seama ce semnifică „a crede” şi, în legătură directă cu asta, cine este „cel” care îşi afirmă aici credinţa. O astfel de înţelegere demontează impresia pe care oamenii o au în general, cu privire la Crezul creştin. Cel mai adesea, acesta este văzut ca o înşiruire a concepţiilor care îi deosebesc pe creştini de restul oamenilor. Corect înţeles însă, Crezul devine expresia credinţei pe care o au în comun toţi aceia care îşi descoperă şi îşi recunosc adevăratul Sine. Și, de fapt, numai o astfel de credinţă poate să existe, în cel mai curat sens al cuvântului. Departe de a sublinia ceea ce ne deosebeşte pe „noi” de „ceilalţi”, Crezul destamă în realitate aceste diferenţe. El proclamă, în limbajul şi imagistica specifice tradiţiei creştine, o credinţă care le este comună tuturor fiinţelor umane. Eul care crede este același Sine despre care vorbesc toate tradiţiile spirituale ale lumii.

Fiecare dintre aceste tradiţii spirituale este o poartă deschisă către acelaşi sanctuar. Cu cât ne aventurăm mai adânc în spaţiul sacru interior şi cu cât ajugem să ne simţim aici mai profund Acasă, cu atât liberi vom fi să explorăm calea de trecere prin oricare dintre aceste porţi. Nu ne vom mai simţi ameninţaţi de ceea ce ni se pare străin şi nici nu ne vom mai agăţa de ceea ce ne este familiar. O astfel de înţelegere este vitală, într-o lume încă măcinată de războaie duse în numele religiei. Se pare că există încă oameni care cred că pot deveni mai buni creştini în detrimentul cultivării adevăratelor calităţi umane. Oricine pune dogma creştină mai presus de preocuparea faţă de semeni, ilustrează acest mod de înţelegere eronat. Și ce poate fi mai urgent, în vremurile pe care le trăim, decât să ne dăm seama că piatra de temelie a adevăratei credinţe creştine o reprezintă umanitatea, în întregul ei?

De vreme ce „eul” care se exprimă prin Crez este acea chintesenţă universală a fiinţei umane, vom analiza din această perspectivă întregul text şi vom descoperi care este sensul fiecăreia dintre afirmaţiile particulare. Pe de altă parte, a afirma pur și simplu „cred”, în mod deplin conştient, rezumă, într-un cuvânt, semnificația completă a Crezului.

Reflecţii personale
Cel mai dificil este să ne încredem – cu adevărat –  în iubirea altei fiinţe umane. Nimic nu este mai aproape de firea lucrurilor decât iubirea însăşi – şi totuşi nimic nu pare mai greu de primit şi de recunoscut ca atare. Se spune că iubirea nu se poate exprima în cuvinte şi, poate tocmai de aceea, cuvintele de iubire nu pot, în ultimă instanţă, să convingă cu adevărat pe nimeni. Este nevoie de mai mult. Dar de ce anume? Ei bine, este nevoie de încrederea – de credinţa – pe care trebuie să o ofere cel care primeşte iubire.

Cea dintâi experienţă pe care mi-o amintesc în legătură cu asta a început ca un joc de copii, ca o mică întrecere între mine şi vărul meu. Am inventat împreună jocul acesta (sau mai degrabă am reinventat acelaşi joc vechi de când lumea), în vreme ce stăteam întinşi pe câmp, pe păturica noastră în carouri roşii și albe, plictisiţi şi îmbufnați pentru că ni se cerea să dormim la prânz, deşi noi ne consideram deja băieţi mari. Stând acolo, ne-am luat la întrecere care se poate uita mai mult timp în ochii celuilalt. Regula era că acela care întoarce primul privirea pierde. Dar, dintr-o dată, totul s-a transformat în ceva cu mult mai puternic decât un joc. Probabil ceea ce a declanşat asta a fost imaginea propriului nostru chip, mic şi întunecat, reflectat în ochii celuilalt. Ceea ce s-a întâmplat după aceea nu poate fi redat ușor în cuvinte. Cumva, am plonjat efectiv unul în ochii celuilalt. La fel ca în basmele în care copii alunecă printr-un tunel fermecat, am ajuns dintr-o dată într-un tărâm vrăjit. Aici puteam exista amandoi, fiind în același timp unul. Când ochii ni s-au umezit, i-am închis amândoi, exact în acelaşi moment.

Mai târziu am încercat să luăm în râs toate acestea, dar undeva în străfundul nostru ştiam amândoi că aruncasem o privire în însăși inima realităţii. La acel nivel de prezenţă intensă, totul este iubire. A privi este iubire, a respira este iubire, a fi pur şi simplu este iubire – iubirea, ca o evidenţă indiscutabilă.

Zeci de ani mai târziu am dat peste rândurile acestea, aparţinând poetului E.E. Cummings: „eu sunt, prin tine, atât de profund eu însumi”  ("i am through you so I") şi mi-am amintit totul. Retrospectiv, pot acum să recunosc ce a reprezentat de fapt această experienţă pe care am avut-o împreună cu vărul meu: a fost o întâlnire cu Dumnezeu. Numai un mare poet poate concentra atât de succint înțelegerea – convingerea – care decurge dintr-o asemenea întâlnire: „eu sunt, prin tine, atât de profund eu însumi”. Este nevoie de un tu pentru ca eul să se poată descoperi. Încrederea în tine îmi dă încredere în mine. La intersecția dintre mine şi tine se naşte credinţa. Sunt în mod atât de profund eu însumi pentru că am încredere în tine. Numai acel eu care se revelează prin credinţă are puterea de a crede

Iar tu, cititorule? Când şi în ce împrejurări te-ai întâlnit tu însuţi cu acest paradox? Nu căuta printre amintiri un eveniment exterior spectaculos. Și pentru tine, probabil, tot un joc de copii a produs demult această înţelegere fulgerătoare, pe care nu ai mai uitat-o cumva niciodată, dar pe care ai negat-o adesea şi pe care merită acum să o recuperezi.

Adâncimile cuvântului. Înțelesul ascuns al Crezului. Brother David Steindl-Rast